Poveste #3 – Marinarul și slujnica

În golfulețul micuț ce se întrezare în fața mea poposesc nenumărate bărci și corăbii cu pânze mari pe care câțiva marinari pregătesc și aștern o nouă expedițe încă din zori.  Un cântăreț stă într-un colț și bucură auzul tutror trecătorilor cu un cântec latino la chitară. Corăbii vin, corăbii pleacă în depărtări, numai o veste ce-o aștept de o lună și jumătate nu își face apariția de nicăieri.
Odată cu valurile înspumate, vin și pleacă visele și speranțele cuiva. Cuiva, asta pentru că nu-mi place să vorbesc la persoana I și nici nu aș avea voie prea des să o fac. Mă ustură mâinile de la frecat podele și trebuie să-mi cos rochia în vreo 2 locuri, iar au ros-o șoarecii azinoapte! Iar în afară de asta, trebuie să-i pregătesc baia domniței Renemma la 8… Mă plâng iar gândului meu care îmi spune răstit că în curând vine vremea să mă întorc la palat, căci slujbicilor nu li se îngăduie prea mult timp liber sau vreo opinie strigată răspicat în public. Însă aș risca orice pentru a descoperi cel mai mic semn de la el.
 Un bilet ajuns într-o sticlă pe mare, o vorbă spusă în grabă unui altui marinar ca să-mi dea de veste, o briză care să-mi aducă în nări mirosul de sare de mare ce i se impletea printre șuvițele de păr mereu. Un păr blond și lung, adesea încâlcit de vânt și udat de mare… iar marea, în ea văd ochii lui lucind de fericire, și nu invers. Un spirit liber, lipsit de inhibiții, un cuget ce-mi spunea că voi fi liberă-ntr-o zi. Că vom fugi cât vom vedea cu ochii după această ultimă expediție a lui, unde va putea câștiga îndeajuns încât să ne umplem tolba și să putem supraviețui departe pentru încă doua luni..iar apoi, vom lăsa viața să decidă. Dar încă nu suntem acolo. De fapt el e…departe, iar eu sunt aici aici.

Mă așez pe ponton și mă-ndrept puțin de spate. Mă descalț de botine și îmi flutur picioarele bătătorite deasupra mării.. îl simt ca și cum ar fi lângă mine. O dată m-a împins în apă, și bineînțeles, tot el a sărit câteva momente mai apoi într-un suflet după mine. Lângă el secundele se transformau în minute, minutele în ore, iar orele în zile întregi…speram ca zilele să se transforme în ani petrecuți unul lângă altul, dar unde e el? Mi-e dor să se cațere noaptea pe zidul de cărămidă grea de la palat și să mă fure înainte de bataia gongului. 
Marșăluiam în acele nopți sub clar de lună, legați de mană, printre zidurile slab luminate de felinare ce imprăștiau franjuri de lumină pe drumurile din piatră cubică și creau vrând-nevrând un tablou diform. Două umbre ce se scăldau în lumina pătrunsă în noapte, două suflete ce și-au promis unul altuia eternitatea.
– Fabrizio? Fabrizio! mă ridic în picioare deodată, ca străpunsă de o săgeată ascuțită, când văd un bărbat brunet și bine- făcut, plonjând pe celălalt ponton, dintr-o navă ce tocmai sosise cu mult zgomot în port. 

– …
Îl caut cu privirea și nu e niciunde. Dar trebuie să fie și el acolo.
– Fabrizio! spun eu apropiindu-mă de cel mai bun prieten al bărbatului pe care îl aștept numărând zilele de acum o lună și jumătate. Unde e? A rămas în Sicilia? Vorbește.
Fără să schițeze vre-un zâmbet, cu o expresie facială de om rămas fără cuvinte, și-a mișcat capul într-o parte și în alta în semn de dezaprobare, iar eu… ei bine am simțit doar că mă prăbușesc și apoi nu știu ce a mai urmat.

Dar nu o găsesc.

Viața mi s-a schimbat precum vremea în ultimul an: ba caldă, ba rece, mult vânt și apoi zile cu soare, ninsoare și ploi urmate de amieze dogoritoare care te obligă să te întorci de pe o parte pe alta în partea rece a patului. 

Ceream guri de aer și timp de gândire iar când le primeam realizam că nici o opțiune ce-mi trece prin minte nu se potrivește dorințelor mele reale. Nu prea vorbesc cu mulți.

Mi-e greu să decid: balanța mea e mereu pe 0 și oricât aș vrea nu reușesc să o-nclin în vreo parte.  
 

Nehotărârea mă reprezintă, nu știu ce vreau de fapt. Știu să citesc oamenii dar când vine vorba de încredere o ofer prea ușor gândind că e vremea să dau o șansă. 

Sunt ca un copil în ultimele zile din vacanța de vară: mă plictisesc, vreau să-mi găsesc iar o preocupare care să-mi mănânce timpul în cel mai plăcut mod posibil, dar nu o găsesc.
Mă plimb prin oraș pe alei lăturalnice și văd copaci înverziți și flori și atâta bucurie în floare încât îmi doresc să pot să fac parte din ea…și atât.

În somn.

Mi-e somn, însă mai mult decât orice, acum îmi doresc sa nu adorm. Imagini mi se deruleaza cursiv în fața ochilor, genele mi se-ndoaie, pleoapele chicotesc. O șuviță de păr cafenie mi se strecoară pe față, iar cu ea, înca vreo trei își fac loc tot acolo. Le dau deoparte. 
Văd verde, dar nu, stai, e roșu. Violet. Albastru. Un cer plin de nori ca vata de zahăr și apoi o lună care și-a făcut prea repede apariția pe boltă. O pădure, bogată, plină de viețuitoare ce o fac să fremete și să dăruiască cu mai multă plăcere viață și un curcubeu ce se transformă pe semne într-un amurg roșiatic. O ploaie măruntă cade peste verdele infinit, întunecat deja, îl limpezește și curăță până în adâncime cotloanele ascunse de întuneric. O cale ferată, dar nici un tren în gară.
Un autobuz ce a greșit de mult direcția și o câmpie plină de maci. Închid ochii și surând. Nu vreau să dorm, dar uite că pleoapele încep să-mi joace feste.

Scrisorile

N-am mai primit o scrisoare de la el de o zi și deja simt că-înnebunesc.  Mă uit spre biblioteca din lemn tare, mă reped și deschid sertărașul cel mare și cu o apucătură nervoasă le iau intre palme și încep să le număr. Mai mult de jumătate se revarsă pe podeaua din lemn și scot un sunet asurzitor… pentru mine. Sunetul lipsei.
25, 26, 59, 60… 114, 168, 171. 171.

171!!! Unde e a 172-a scrisoare? Doamne! Încep să le scot cu repeziciune din plicurile îngălbenite și trec fugar cu ochii peste fiecare. Unde s-o fi strecurat greșeala? De ce nu-mi mai scrie? Cu ce am greșit? Am crezut în tot timpul ăsta că sunt memorabilă și adevărată pentru el, dar uite că m-a uitat. Nu se poate!

„Dragă Madeira, 

Azi, 14 iulie, iți scriu pentru prima dată în speranța că mă vei ierta. O vei putea face? Eu nu voi…”

Nu e asta! O arunc cu mâinile tremurânde în partea cealaltă a sălii și rup cu zvâcnitură următorul plic care mi se strecoară între palme și trec repede cu ochii peste scrisul cu cerneală cenușie.

„Nu ai să-mi răspunzi nici la asta? Creadeam că știi a scrie, sau poate.. ai uitat de mine. Madeira, cu ce te-am supărat?”

Urăsc scrisoarea asta, e lipsită de sens! 

„Madeira,

E 18 decembrie și încă nici un răspuns de la tine, dar am să continui să-ți scriu. Mă gândeam ca de Crăciun să plec la munte. Aș vrea să ningă bine și să se facă zăpada uriașă, așa cum îți plăcea ție…”


„Madeira? Mă întreb dacă le citești.. câteodată, am impresia că trimit în van toate aceste scrisori. De 8 martie i-am dăruit ghiocei vecinei mele, dar gândul mă ducea tot la tine…”



” Azi am ieșit pentru prima dată cu Veronica, m-a sărutat și am respins-o….”


„Scrie-mi și spune-mi te rog că ești geloasă, că-ți pasă, că nu vrei să mă mai văd cu ea. Scrie-mi și spune-mi că te doare, M.”


„Ți-am promis că sunt al tău dar distanța asta și tăcerea ta mă omoară. Am mers la poștă de 3 ori în ultima săptămână și mi s-a confirmat că le-ai primit pe toate. Veronica vrea să se mute la mine…”


Nu! Din ochi îmi țâșnesc deodată lacrimi amare și nu mai pot continua să citesc. Am făcut un legământ și nu am să-l pot încălca niciodată, dar și el mi-a promis că are să-mi scrie câte o scrisoare în fiecare zi până la capătul vieții. Dar a mințit.
Mă prăbușesc pe podeaua plină scrisori și le strâng în pumni pe cele care-mi vin la mână, nevrând să mai am în minte imaginea lui nici măcar pentru o clipă. Îl urăsc.

Grădina cu flori

În grădina cu flori este soare mereu. Întotdeauna mi-a placut să revin aici ca să-mi restrâng gândurile și să le împachetez tot mai bine. E magic când ai parte de singurătate în natură.

Roze de grădină stau la taclale cu soarele, iarba e proaspătă și fină aici, de un verde crud… e intimă și asta mă face să văd iubirea mai bună în acest loc. Iubirea față de lume, de tot ceea ce a fost creat. Îmi place să vorbesc cu ele: mereu am avut impresia că natura mă înțelege și mă sprijină la greu.

Când am fost în impas și mi-a venit să smulg cu mainile toată iarba și apoi să scurm în pământ, o ploaie torențială s-a revărsat paste mine și m-a potolit. Mi-a arătat că incotro mă îndrept nu e bine și că e necesar să schimb cursul rațiunii.

 Când am venit supărată și cu nervii la pământ, capabilă să distrug orice zâmbet ce mă primea cu căldură, trandafirii m-au zgâriat fin pe piele iar iarba era murdară. Nu voiau să mă primească acolo până când nu aveam să mă potolesc… 

Iar când am venit fericită, cu șuvițe de soare în păr și reflexii de susur fin de apă în privire, cu toții tăceau și mă lăsau să savurez clipa și să visez la iubire: iarba stătea neclintită, trandafirii albi se țineau puternici în bătaia brizei..dar până și ea era mai blândă ca niciodată, iar printr-o învârtitură a sorții o bancă cu simblouri antice își făcea brusc apariția în colțul umbrit de cireșul care înflorea mirific în luna mai. De fapt ea era întotdeauna acolo, dar doar când prindeam aripi de fericire și zburam în văzduhuri pline de curcubee și frumos eu o vedeam și o aminteam în scrierile mele. Mă așezam pe ea îmbrățișând-o diform înainte, spunându-i casă, iar mai apoi o consideram prieten de nădejede, căci începeam să vorbeac singură, până în amurg, vrute și nevrute. 

Poveste #2 – Mi-ai intrat în sânge

– Poți să-mi spui că ții la mine? Spune-mi! Vorbește cu mine! Eu nu te mai suport! țip cât mă țin rărunchii, îl împing în spate și din ochii-mi întunecați se preling precum o ploaie de toamnă lacrimi mărunte pe obraji-mi inflăcărați. 

Dar lui nu-i pasă: se-ntoarce, mă privește fulgerător cu o mâhnire amară, mă sărută pe frunte fugar și iese din cabană trântind ușa la perete cu o forță incredibilă. Mă mir că nu s-a rupt, dar am s-o fac eu. 

Îmi strâng ultimele puteri, îmi dezlipesc cu repeziciune firele de păr încleștate de pielea feței, udă și moale, și mă îndrept spre ușă, hotărâtă să o distrug. Dar nu ea cade sfărâmițată de durere, ci eu. 

Aș vrea să plouă, cu gheață. Aș vrea să fiu supusă la dureri fizice ca să simt că el s-a răzbunat. Aș vrea vânturi și tornade nemiloase, uragane care să le-ntreacă pe cele care îmi sfâșie inima și mi-o diseacă fără milă in acest moment.

Iar i-am spus cuvinte necruțătoare și am măturat unul cu altul pe jos fără îndurare. Din nou ne-am distrus orice firicel de răbdare, din nou ne-am adus la capatul puterilor reciproc. Îl urăsc… urăsc sentimentul că pot iubi pe cineva mai mult decât pe mine, urăsc să-i fac rău, e ca și cum te-ai înjunghia pe tine însuți. Dar tocmai asta fac. Aberez. 

Mă autodistrug: mi-am ros unghiile până la carne, mi-am sfâșiat bluza roșie preferată, am rupt șiragul de perle și i-am călcat inima in picioare pentru a mia oară. Sunt făcută să calc pe suflete, doar că de data asta, l-am bătătorit fără îndurare pe al meu. 

Am cunoscut limitele iubirii și am vrut să sar de ele, să inventez ceva nou… dar am ajuns să realizez că iubirea se măsoară cu gramul și că ce e prea mult.. strică. Când iubești cu răsuflarea ținută și cu inima ce pulsează la număr maxim de decibeli, karma își calcă orgoliul și pedepsește fără să vrea. Lovești cu forță și vei fi lovit înapoi de două ori mai tare. Iubești până la epuizare și ești atât de iubit înapoi încât începe să te doară. Suferi din dragoste, îți dorești să nu o fi cunoscut, îți dorești ca el să nu fi existat, dar realizezi apoi că asta-r însemna să nu exiști nici tu. 

Îmi adun ultima forță, mă scutur vârtos și mă indrept de spate iar cu mâna brăzdată de cicatrici sângerânde, scot din buzunar telefonul cu ecranul flenduri. Cu degetele ude de lacrimi, tremurânde și nesigure, deschid mesageria și citesc ultimul mesaj înregistrat. 

Un fior de fericire cutremurătoare mă zguduie din toată ființa, zâmbesc până la durere și mă chinui să îi înapoiez același mesaj sufletului meu ce poposește de multă vreme în corpul LUI.

„Și eu.”

Caut un barbat care știe să se certe.

Sunt o fire puternică și recunosc, îmi place al naibii de mult sa mi se dea dreptate. Și să mă cert. Iubesc să îmi susțin argumentele și aș putea face-o incisiv și în fața unei mulțimi nervoase, dapăi’ în fața unui barbat. 

Recunosc când greșesc, dar și cand am dreptate…daca nu mi-o dai sunt în stare sa te fac să-ți regreți ultimii cinci ani din viață. Vreau un bărbat care să poată face același lucru cu mine.
  Caut un om care știe să-și susțină punctul de vedere… să nu-mi țină partea mereu ca un papagal, care să nu mă ierte când greșesc și să mă facă să-mi pară rău. Vreau un om care să mă domine…și asta-i cam greu de realizat cu firea mea atât de nechibzuită și arzătoare. Vreau să fie blând, si tandru în același timp, să mă asculte, și obligatoriu să-mi înțeleagă muzica. Să adormim ascultând-o. Să-mi dea și spațiu…dar nu prea mult.. atât cât să simt că nu am nici un lanț legat de picior și pot să zbor fără frică. Să nu încerce prin orice mijloace să mă țină lângă el și poate chiar să fiu eu cea nevoită să-l am „pironit” lângă mine. 
Vreau un bărbat care știe să lupte corect. Să fie just și să-mi lase dreptatea în palme atunci când o am, iar atunci când o are el să nu mi-o cedeze de drag. Vreau un bărbat care să știe să mă certe… când e nevoie.

Viitor.

De mult timp n-am mai văzut un film de dragoste..pentru că, sincer, am realizat că poveștile perfecte sunt departe de a exista in lumea reală, și, pe langă asta, ultimele apărute sunt foarte foarte proaste. Nu-mi mai plac filmele de dragoste. Prefer acțiunea, prefer sa fiu sinceră cu mine și să nu mai traiesc în lumea poveștilor. Visez des la lucruri care aș vrea …printr-o încurcatură a destinului, să se întâmple.. iar apoi, când mă trezesc, vreau să cred că sunt doar spasme.. pentru că mă sperie. Dorințele mele mă sperie, sunt ciudate. Le am în suflet iar când îmi apar în vise a doua zi le consider coșmar. Inima mea fuge mai departe decât vrea gândul și se cuibărește în cufere vechi. 

Nu e bine sa trăiești în trecut, am învățat asta în doi ani de așteptare. Și acum învăț să trăiesc prezentul. Mă bucur de lucruri mărunte: de flori, de natură, de fructe dulci și ciocolată, mă bucur când văd copii zâmbind și locuri frumoase. M-am săturat să pun „cuplul” pe primul loc, e exagerat. Iubirea aceea ca-n basme-i exagerata. Putem trăi și altfel.

Adevărul e ca mi-e frică de viitor. 

E toamnă.

E frig afară, cuprinde-mi inima cu ceva. Nu-ți pot spune cum,dar chiar ar trebui s-o faci.

O pătură moale. Un ceai cald din care se ridică însuflețite parcă siluete diforme de abur. Un taburet ros de vreme așezat strategic în fața șemineului. Un foc care arde.

Privește afară: câtă răceală!..trece și toamna cu rapiditatea cu care frunzele verzi devin galbene, apoi ruginii și apoi fărâmițe maronii sfărâmate de tălpi de papuci grăbite. 

Sunt puțin confuză, vremea asta mă îmbie spre visare și pierdere-n gânduri. Mă pierd în lumea mea. Afară e frig, cuprinde-mi inima cu ceva.

Nehotărâre

Câteodată ne înșelăm: ne punem speranța în vise și le clădim cât mai bine: cărămidă peste cărămidă, noapte pierdută după noapte pierdută și zi consumată pe gânduri aievea.

 Adevărul e că adesea suntem nehotărâți. Mereu m-am întrebat de unde vine ea, de unde provine acest sentiment care ne face cel mai adesea sa alegem calea întunecată. Unii ar spune că din neștiință… însă, sunt sigură, sunt pasaje în această teorie care merită într-un mod combătută.

 Poți lectura sute de cărți de arhitectură: vezi planuri, fațade, reprezentări perfecte și clădiri colțuroase sau rotunde schițate în detaliu, poți răsfoii zilnic atlase, revise imobiliare..dar asta nu te va ajuta în nici un fel când vei pune creionul pe foaie dacă tu nu ai desenat mai niciodată în viața ta. Teoria se-mbrățișează cam greu cu practica. 
La fel e și cu iubirea: în zadar ai citit sute de romane de dragoste și ai vizionat filme sau piese de teatru unde protagoniștii debordau de sentimentul iubirii dacă nu ai cuprins între palme o mână rece, nu ai dezmierdat un obraz fin ori niște fire de păr rălețe sau nu ți-ai împărtășit iubirea cu nimeni niciodată. Nu poți trăi teoretic. Nu poți alege fără să cunoști. 
Nehotărârea se naște din neexperimentare și abia apoi din neinformare. Dar nu ai cum să le încerci pe toate, și la naiba, nici să citești toate atlasele și cărțile din lume nu poți! Și încerci, te gândești speri și lupți, alegi din instinct până la urmă! Așa faci, te știu! Așa fac și eu…și parcă, parcă, Doamne! …nu e BINE.
Vineri, 14 oct 2016, i’m back.

 E bine sau nu?