Suflet

Dragă jurnalele, simt că încă o zi din viața mea a trecut și încă nu am început bătălia pentru fericire. E încă acolo, înăuntru: o luptă ce ține parcă de secole se dă în interiorul meu.

Am să ies diseară, am să-mi fac curaj. Vreau să cunosc pe cineva care să ma facă să râd fără să mă pot opri și să-mi răsucesc acea șuviță dată naibii de păr la nesfârșit. Am să ies diseară.

Fustele negre merg mereu, asortate cu o bluză care să atragă privirile, în sensul bun. Să mă simt bine în ea, să fie frumoasă și să îmi dea acel aer feminin pe care îl obțin adesea dacă-mi pun mintea. Parfum. Machiaj. Ba nu. Hai, doar un pic, cat să știu că m-am mâzgâlit măcar puțin. Oricum el se duce după două ore, dar nu și siguranța pe care mi-o conferă și mă face să fiu mai încrezătoare ca oricând.

Tocuri. Nu. Sunt scundă și îmi place: teniși. Bun. Geaca de piele, o gentuță mică, răsucesc cheia în broască, cobor scările și îmi consult telefonul. Va fi bine diseară. Voi uita de tot ce mă macină și voi fi eu. Voi uita regulile care mă constrâng în seara asta și mă voi distra.

Ajung in centru și îmi sun prietenii cu care trebuia să mă văd cât de curând. Nu răspunde nimeni. Poate nu am ajuns în locul de întâlnire dorit, oricum nu cunosc zona asta. Mă uit nedumerită în jur și mă simt parcă privită de sute de ochi cercetători. Dar poate nu mă vizează pe mine, chiar de sunt singura persoana elegantă din tabloul cuprins în vremea rece de ploaie. Continui să tastez mesaje, il sun pe Dan și nu răspunde. Cineva din spatele meu îmi pune mâna pe umăr și îmi spune plin de sine că e sigur că așteaptă și el un anume Dan în aceeași locație cu mine. Ba mai mult, îmi istorisește că au făcut generala împreună și că sunt vechi prieteni. Nu îl privesc din prima dar și când o fac simt că mi-am întâlnit personajul preferat. Gropițe, zâmbet superior în colțul buzelor și o carismă pe care rar o întâlnești. Brunet, înalt, ochi căprui-închis, aproape negrii. Tot un zâmbet. Aproape că nu i-am observat amicul cu trăsături asiatice ce se numea.. hmm, habar n-am cum se numea. Eu doar numele lui l-am reținut. Îi spun să-l sune pe Dan, pentru că evident că mie nu îmi răspunde, nici el și nici ceilalți 6 membrii ai găștii cu care trebuia să mă întâlnesc în seara asta. Universul complotează împotriva mea din câte se pare. Sau asta e în gândul meu bolnav. El îmi răspunde că nu are rost să îl mai sune și el pentru că e clar că prietenul nostru comun e cât se poate de ocupat. Chimia începe. Îl văd cum se joacă cu viața, cum se simte ca pe o scenă și încep să chicotesc. Întrebări simple. Poate fără sens. Încep să râd și să mă întreb daca nu e totul o înscenare. Uit pentru 15 minute povara pe care o car mereu după mine. Îl las să îmi facă complimente, iubesc glumele inofensive și ironia sa fină. Încep să-i iubesc gropițele și modul în care gesticulează. Magia s-a strecurat iarăși printre genele mele și îmi bucură inima. Oare cât va ține? Va întrece recordul de 2 minute înregistrat de icebergul din mine ce refuză mereu să se încalzească?

Simt multe chiar dacă nu arăt nici 50% din tot. Și nu, nu a durat. Nu pentru moment. După 15 minute am distrus orice vrajă făcută de un Univers mult prea cald și iubitor. Am omorât tot, am dat cu piciorul șansei. Mi-am călcat iar sufletul în picioare și i-am spus să tacă, să fie rațional și să realizeze că a doua zi nimic din toate nu ar mai fi continuat. Dar până și rațiunea știa că mă-nșel și că magia nu s-ar fi rupt prea curând. Bineînțeles, dacă nu o sfărâmam eu.

Gașca mea a rupt-o când a venit și amicul mai devreme telefonat la maxim mi-a spus că-l vede pe acest băiat prima dată în viața lui? Nu cred. Eu am rupt pentru că nu am vrut să dau bariera la o parte macar o data. Cei doi s-au înțeles. S-au bătut pe umăr prietenește și Dan l-a felitat pentru curajul de a mă aborda cu atât curaj. Da, el inventase totul pentru a se băga în vorbă cu mine. Cu mine. Cu mine… eu cea care simt că …viața îmi e construită din piese de puzzle: nici o zi pentru mine la fel ca precedenta, nu seamana una cu alta. De ce mă mint mereu pe mine îsumi, de ce am plăcerea asta nebună de a mă-njunghja eu pe mine pe la spate? De ce nu răspund provocărilor? De ce nu am curaj?

M-a întrebat dacă am prieten. I-am spus că da, și nu mințeam. De mult căutam pe cineva care să mă elibereze. Pe cineva dispus să lupte. Și el era. Dezamăgit, dar totuși dispus să-și pună pielea la bătaie. A continuat și mi-a propus să se alăture grupului nostru sau să mă alătur eu grupului lui. L-am refuzat. Mi-a cerut o adresă de contact. L-am refuzat. Nu. Nu. Nu eu am fost, nu am vrut asta, nu a fost ceea ce mi-am dorit. Nu am apucat să-mi iau la revedere! …….

Ei bine, ceva ma oprit sa relatez finalul poveștii așa cum a fost el, bariera încă e acolo și nu vrea să se dea cu nici un chip deoparte. Doare.

Anunțuri

MAI lasă-mi un minut

Nu trece o zi fără să mă gândesc la el. 

Să scriu și să fiu eu însumi: încurcată, visătoare și mereu cu capul în nori, e tot ce știu să fac mai bine. Îmi preocup mereu mintea cu povești pe care aș vrea să le trăiesc, le-am trăit sau sunt sigură că le voi trăi. O pun la lucru, nu are zile de vacanță: îi dau proiecte, meditații, o învăț psihologie și cum să facă cât mai repede calcule matematice. Știe și fizică, e isteață și prinde repede ideea intr-o discuție. Mintea nu mi-e niciodată liberă, o controlez cum pot mai bine și totuși.. câteodată se eliberează brusc  din strânsoare și se repezește către patinoarul care o face să alunece cu repeziciune către evenimente de care nu vreau să aud din trecut.
 Pe zi ce trece înzdrăvenesc lanțul, poate data următoare când încearcă să nu mă asculte, planul de evadare bine gândit va fi fără rost. Încerc să o țin tot mai bine în frâu, o lovesc cu informații și îi ordon să se concentreze cat mai bine pe ele dar ea nu vrea, se zbate. Pulsează parcă, caută piste, acul in carul cu fân, referința pe care dacă din greșeală clickezi te duce pe site-ul greșit. Acel site pe care l-ai lăsat în paragină acum mulți ani și nu mai vrei să-ți mai amintești de succesul și apoi dezamăgirea pe care ți-a adus-o. Tu ai făcut un lanț rezistent, sudat, dar mintea a rupt câte o verigă și a gonit spre direcția greșită, exact la acea istorie dureroasă din trecut.
E ciudat cum creierul nostru e atât de inteligent încât să nu uite. E capabil să stocheze totul, tot ce ne atinge la un moment sau altul inima. E exact acea informație sau amintire pe care noi, după ani de zile, ne dorim ca el să o elimine pe veci de pe „disc”. Dar asta nu se întâmplă niciodată… suntem noi cei care nu-l lăsăm să o uite? ..controlăm cumva acest proces ce nu se derulează?

Întrebări mi-am tot pus, iar răspunsul mi l-am dat tot eu într-o mie de moduri, cu prea multe sensuri. Dar fără rost. 

MAI lasa-mi un minut, două, trei, o oră, 3 zile, 6 luni, un an.. poate am să deslușesc răspunsul. Sau mai bine întoarce-te în prezent și ajută-mă să creez o altă poveste pe care să nu mai vreau să o uit.

Poveste #3 – Marinarul și slujnica

În golfulețul micuț ce se întrezare în fața mea poposesc nenumărate bărci și corăbii cu pânze mari pe care câțiva marinari pregătesc și aștern o nouă expedițe încă din zori.  Un cântăreț stă într-un colț și bucură auzul tutror trecătorilor cu un cântec latino la chitară. Corăbii vin, corăbii pleacă în depărtări, numai o veste ce-o aștept de o lună și jumătate nu își face apariția de nicăieri.
Odată cu valurile înspumate, vin și pleacă visele și speranțele cuiva. Cuiva, asta pentru că nu-mi place să vorbesc la persoana I și nici nu aș avea voie prea des să o fac. Mă ustură mâinile de la frecat podele și trebuie să-mi cos rochia în vreo 2 locuri, iar au ros-o șoarecii azinoapte! Iar în afară de asta, trebuie să-i pregătesc baia domniței Renemma la 8… Mă plâng iar gândului meu care îmi spune răstit că în curând vine vremea să mă întorc la palat, căci slujbicilor nu li se îngăduie prea mult timp liber sau vreo opinie strigată răspicat în public. Însă aș risca orice pentru a descoperi cel mai mic semn de la el.
 Un bilet ajuns într-o sticlă pe mare, o vorbă spusă în grabă unui altui marinar ca să-mi dea de veste, o briză care să-mi aducă în nări mirosul de sare de mare ce i se impletea printre șuvițele de păr mereu. Un păr blond și lung, adesea încâlcit de vânt și udat de mare… iar marea, în ea văd ochii lui lucind de fericire, și nu invers. Un spirit liber, lipsit de inhibiții, un cuget ce-mi spunea că voi fi liberă-ntr-o zi. Că vom fugi cât vom vedea cu ochii după această ultimă expediție a lui, unde va putea câștiga îndeajuns încât să ne umplem tolba și să putem supraviețui departe pentru încă doua luni..iar apoi, vom lăsa viața să decidă. Dar încă nu suntem acolo. De fapt el e…departe, iar eu sunt aici aici.

Mă așez pe ponton și mă-ndrept puțin de spate. Mă descalț de botine și îmi flutur picioarele bătătorite deasupra mării.. îl simt ca și cum ar fi lângă mine. O dată m-a împins în apă, și bineînțeles, tot el a sărit câteva momente mai apoi într-un suflet după mine. Lângă el secundele se transformau în minute, minutele în ore, iar orele în zile întregi…speram ca zilele să se transforme în ani petrecuți unul lângă altul, dar unde e el? Mi-e dor să se cațere noaptea pe zidul de cărămidă grea de la palat și să mă fure înainte de bataia gongului. 
Marșăluiam în acele nopți sub clar de lună, legați de mană, printre zidurile slab luminate de felinare ce imprăștiau franjuri de lumină pe drumurile din piatră cubică și creau vrând-nevrând un tablou diform. Două umbre ce se scăldau în lumina pătrunsă în noapte, două suflete ce și-au promis unul altuia eternitatea.
– Fabrizio? Fabrizio! mă ridic în picioare deodată, ca străpunsă de o săgeată ascuțită, când văd un bărbat brunet și bine- făcut, plonjând pe celălalt ponton, dintr-o navă ce tocmai sosise cu mult zgomot în port. 

– …
Îl caut cu privirea și nu e niciunde. Dar trebuie să fie și el acolo.
– Fabrizio! spun eu apropiindu-mă de cel mai bun prieten al bărbatului pe care îl aștept numărând zilele de acum o lună și jumătate. Unde e? A rămas în Sicilia? Vorbește.
Fără să schițeze vre-un zâmbet, cu o expresie facială de om rămas fără cuvinte, și-a mișcat capul într-o parte și în alta în semn de dezaprobare, iar eu… ei bine am simțit doar că mă prăbușesc și apoi nu știu ce a mai urmat.

Dar nu o găsesc.

Viața mi s-a schimbat precum vremea în ultimul an: ba caldă, ba rece, mult vânt și apoi zile cu soare, ninsoare și ploi urmate de amieze dogoritoare care te obligă să te întorci de pe o parte pe alta în partea rece a patului. 

Ceream guri de aer și timp de gândire iar când le primeam realizam că nici o opțiune ce-mi trece prin minte nu se potrivește dorințelor mele reale. Nu prea vorbesc cu mulți.

Mi-e greu să decid: balanța mea e mereu pe 0 și oricât aș vrea nu reușesc să o-nclin în vreo parte.  
 

Nehotărârea mă reprezintă, nu știu ce vreau de fapt. Știu să citesc oamenii dar când vine vorba de încredere o ofer prea ușor gândind că e vremea să dau o șansă. 

Sunt ca un copil în ultimele zile din vacanța de vară: mă plictisesc, vreau să-mi găsesc iar o preocupare care să-mi mănânce timpul în cel mai plăcut mod posibil, dar nu o găsesc.
Mă plimb prin oraș pe alei lăturalnice și văd copaci înverziți și flori și atâta bucurie în floare încât îmi doresc să pot să fac parte din ea…și atât.

În somn.

Mi-e somn, însă mai mult decât orice, acum îmi doresc sa nu adorm. Imagini mi se deruleaza cursiv în fața ochilor, genele mi se-ndoaie, pleoapele chicotesc. O șuviță de păr cafenie mi se strecoară pe față, iar cu ea, înca vreo trei își fac loc tot acolo. Le dau deoparte. 
Văd verde, dar nu, stai, e roșu. Violet. Albastru. Un cer plin de nori ca vata de zahăr și apoi o lună care și-a făcut prea repede apariția pe boltă. O pădure, bogată, plină de viețuitoare ce o fac să fremete și să dăruiască cu mai multă plăcere viață și un curcubeu ce se transformă pe semne într-un amurg roșiatic. O ploaie măruntă cade peste verdele infinit, întunecat deja, îl limpezește și curăță până în adâncime cotloanele ascunse de întuneric. O cale ferată, dar nici un tren în gară.
Un autobuz ce a greșit de mult direcția și o câmpie plină de maci. Închid ochii și surând. Nu vreau să dorm, dar uite că pleoapele încep să-mi joace feste.

Scrisorile

N-am mai primit o scrisoare de la el de o zi și deja simt că-înnebunesc.  Mă uit spre biblioteca din lemn tare, mă reped și deschid sertărașul cel mare și cu o apucătură nervoasă le iau intre palme și încep să le număr. Mai mult de jumătate se revarsă pe podeaua din lemn și scot un sunet asurzitor… pentru mine. Sunetul lipsei.
25, 26, 59, 60… 114, 168, 171. 171.

171!!! Unde e a 172-a scrisoare? Doamne! Încep să le scot cu repeziciune din plicurile îngălbenite și trec fugar cu ochii peste fiecare. Unde s-o fi strecurat greșeala? De ce nu-mi mai scrie? Cu ce am greșit? Am crezut în tot timpul ăsta că sunt memorabilă și adevărată pentru el, dar uite că m-a uitat. Nu se poate!

„Dragă Madeira, 

Azi, 14 iulie, iți scriu pentru prima dată în speranța că mă vei ierta. O vei putea face? Eu nu voi…”

Nu e asta! O arunc cu mâinile tremurânde în partea cealaltă a sălii și rup cu zvâcnitură următorul plic care mi se strecoară între palme și trec repede cu ochii peste scrisul cu cerneală cenușie.

„Nu ai să-mi răspunzi nici la asta? Creadeam că știi a scrie, sau poate.. ai uitat de mine. Madeira, cu ce te-am supărat?”

Urăsc scrisoarea asta, e lipsită de sens! 

„Madeira,

E 18 decembrie și încă nici un răspuns de la tine, dar am să continui să-ți scriu. Mă gândeam ca de Crăciun să plec la munte. Aș vrea să ningă bine și să se facă zăpada uriașă, așa cum îți plăcea ție…”


„Madeira? Mă întreb dacă le citești.. câteodată, am impresia că trimit în van toate aceste scrisori. De 8 martie i-am dăruit ghiocei vecinei mele, dar gândul mă ducea tot la tine…”



” Azi am ieșit pentru prima dată cu Veronica, m-a sărutat și am respins-o….”


„Scrie-mi și spune-mi te rog că ești geloasă, că-ți pasă, că nu vrei să mă mai văd cu ea. Scrie-mi și spune-mi că te doare, M.”


„Ți-am promis că sunt al tău dar distanța asta și tăcerea ta mă omoară. Am mers la poștă de 3 ori în ultima săptămână și mi s-a confirmat că le-ai primit pe toate. Veronica vrea să se mute la mine…”


Nu! Din ochi îmi țâșnesc deodată lacrimi amare și nu mai pot continua să citesc. Am făcut un legământ și nu am să-l pot încălca niciodată, dar și el mi-a promis că are să-mi scrie câte o scrisoare în fiecare zi până la capătul vieții. Dar a mințit.
Mă prăbușesc pe podeaua plină scrisori și le strâng în pumni pe cele care-mi vin la mână, nevrând să mai am în minte imaginea lui nici măcar pentru o clipă. Îl urăsc.

Grădina cu flori

În grădina cu flori este soare mereu. Întotdeauna mi-a placut să revin aici ca să-mi restrâng gândurile și să le împachetez tot mai bine. E magic când ai parte de singurătate în natură.

Roze de grădină stau la taclale cu soarele, iarba e proaspătă și fină aici, de un verde crud… e intimă și asta mă face să văd iubirea mai bună în acest loc. Iubirea față de lume, de tot ceea ce a fost creat. Îmi place să vorbesc cu ele: mereu am avut impresia că natura mă înțelege și mă sprijină la greu.

Când am fost în impas și mi-a venit să smulg cu mainile toată iarba și apoi să scurm în pământ, o ploaie torențială s-a revărsat paste mine și m-a potolit. Mi-a arătat că incotro mă îndrept nu e bine și că e necesar să schimb cursul rațiunii.

 Când am venit supărată și cu nervii la pământ, capabilă să distrug orice zâmbet ce mă primea cu căldură, trandafirii m-au zgâriat fin pe piele iar iarba era murdară. Nu voiau să mă primească acolo până când nu aveam să mă potolesc… 

Iar când am venit fericită, cu șuvițe de soare în păr și reflexii de susur fin de apă în privire, cu toții tăceau și mă lăsau să savurez clipa și să visez la iubire: iarba stătea neclintită, trandafirii albi se țineau puternici în bătaia brizei..dar până și ea era mai blândă ca niciodată, iar printr-o învârtitură a sorții o bancă cu simblouri antice își făcea brusc apariția în colțul umbrit de cireșul care înflorea mirific în luna mai. De fapt ea era întotdeauna acolo, dar doar când prindeam aripi de fericire și zburam în văzduhuri pline de curcubee și frumos eu o vedeam și o aminteam în scrierile mele. Mă așezam pe ea îmbrățișând-o diform înainte, spunându-i casă, iar mai apoi o consideram prieten de nădejede, căci începeam să vorbeac singură, până în amurg, vrute și nevrute. 

Poveste #2 – Mi-ai intrat în sânge

– Poți să-mi spui că ții la mine? Spune-mi! Vorbește cu mine! Eu nu te mai suport! țip cât mă țin rărunchii, îl împing în spate și din ochii-mi întunecați se preling precum o ploaie de toamnă lacrimi mărunte pe obraji-mi inflăcărați. 

Dar lui nu-i pasă: se-ntoarce, mă privește fulgerător cu o mâhnire amară, mă sărută pe frunte fugar și iese din cabană trântind ușa la perete cu o forță incredibilă. Mă mir că nu s-a rupt, dar am s-o fac eu. 

Îmi strâng ultimele puteri, îmi dezlipesc cu repeziciune firele de păr încleștate de pielea feței, udă și moale, și mă îndrept spre ușă, hotărâtă să o distrug. Dar nu ea cade sfărâmițată de durere, ci eu. 

Aș vrea să plouă, cu gheață. Aș vrea să fiu supusă la dureri fizice ca să simt că el s-a răzbunat. Aș vrea vânturi și tornade nemiloase, uragane care să le-ntreacă pe cele care îmi sfâșie inima și mi-o diseacă fără milă in acest moment.

Iar i-am spus cuvinte necruțătoare și am măturat unul cu altul pe jos fără îndurare. Din nou ne-am distrus orice firicel de răbdare, din nou ne-am adus la capatul puterilor reciproc. Îl urăsc… urăsc sentimentul că pot iubi pe cineva mai mult decât pe mine, urăsc să-i fac rău, e ca și cum te-ai înjunghia pe tine însuți. Dar tocmai asta fac. Aberez. 

Mă autodistrug: mi-am ros unghiile până la carne, mi-am sfâșiat bluza roșie preferată, am rupt șiragul de perle și i-am călcat inima in picioare pentru a mia oară. Sunt făcută să calc pe suflete, doar că de data asta, l-am bătătorit fără îndurare pe al meu. 

Am cunoscut limitele iubirii și am vrut să sar de ele, să inventez ceva nou… dar am ajuns să realizez că iubirea se măsoară cu gramul și că ce e prea mult.. strică. Când iubești cu răsuflarea ținută și cu inima ce pulsează la număr maxim de decibeli, karma își calcă orgoliul și pedepsește fără să vrea. Lovești cu forță și vei fi lovit înapoi de două ori mai tare. Iubești până la epuizare și ești atât de iubit înapoi încât începe să te doară. Suferi din dragoste, îți dorești să nu o fi cunoscut, îți dorești ca el să nu fi existat, dar realizezi apoi că asta-r însemna să nu exiști nici tu. 

Îmi adun ultima forță, mă scutur vârtos și mă indrept de spate iar cu mâna brăzdată de cicatrici sângerânde, scot din buzunar telefonul cu ecranul flenduri. Cu degetele ude de lacrimi, tremurânde și nesigure, deschid mesageria și citesc ultimul mesaj înregistrat. 

Un fior de fericire cutremurătoare mă zguduie din toată ființa, zâmbesc până la durere și mă chinui să îi înapoiez același mesaj sufletului meu ce poposește de multă vreme în corpul LUI.

„Și eu.”

Caut un barbat care știe să se certe.

Sunt o fire puternică și recunosc, îmi place al naibii de mult sa mi se dea dreptate. Și să mă cert. Iubesc să îmi susțin argumentele și aș putea face-o incisiv și în fața unei mulțimi nervoase, dapăi’ în fața unui barbat. 

Recunosc când greșesc, dar și cand am dreptate…daca nu mi-o dai sunt în stare sa te fac să-ți regreți ultimii cinci ani din viață. Vreau un bărbat care să poată face același lucru cu mine.
  Caut un om care știe să-și susțină punctul de vedere… să nu-mi țină partea mereu ca un papagal, care să nu mă ierte când greșesc și să mă facă să-mi pară rău. Vreau un om care să mă domine…și asta-i cam greu de realizat cu firea mea atât de nechibzuită și arzătoare. Vreau să fie blând, si tandru în același timp, să mă asculte, și obligatoriu să-mi înțeleagă muzica. Să adormim ascultând-o. Să-mi dea și spațiu…dar nu prea mult.. atât cât să simt că nu am nici un lanț legat de picior și pot să zbor fără frică. Să nu încerce prin orice mijloace să mă țină lângă el și poate chiar să fiu eu cea nevoită să-l am „pironit” lângă mine. 
Vreau un bărbat care știe să lupte corect. Să fie just și să-mi lase dreptatea în palme atunci când o am, iar atunci când o are el să nu mi-o cedeze de drag. Vreau un bărbat care să știe să mă certe… când e nevoie.

Viitor.

De mult timp n-am mai văzut un film de dragoste..pentru că, sincer, am realizat că poveștile perfecte sunt departe de a exista in lumea reală, și, pe langă asta, ultimele apărute sunt foarte foarte proaste. Nu-mi mai plac filmele de dragoste. Prefer acțiunea, prefer sa fiu sinceră cu mine și să nu mai traiesc în lumea poveștilor. Visez des la lucruri care aș vrea …printr-o încurcatură a destinului, să se întâmple.. iar apoi, când mă trezesc, vreau să cred că sunt doar spasme.. pentru că mă sperie. Dorințele mele mă sperie, sunt ciudate. Le am în suflet iar când îmi apar în vise a doua zi le consider coșmar. Inima mea fuge mai departe decât vrea gândul și se cuibărește în cufere vechi. 

Nu e bine sa trăiești în trecut, am învățat asta în doi ani de așteptare. Și acum învăț să trăiesc prezentul. Mă bucur de lucruri mărunte: de flori, de natură, de fructe dulci și ciocolată, mă bucur când văd copii zâmbind și locuri frumoase. M-am săturat să pun „cuplul” pe primul loc, e exagerat. Iubirea aceea ca-n basme-i exagerata. Putem trăi și altfel.

Adevărul e ca mi-e frică de viitor.