Toamna la malul mării

Mi-e dor. De ce mi-e dor? Nici eu nu ştiu cu exactitate. De câteva zile mă pierd printre formule matematice, caiete prăfuite scoase din sertare, manuale cumpărate de la foşti elevi şi gânduri stinghere. Vreau la mare. Îți imaginezi cât de frumos trebuie să fie la mare, toamna? Rochia mângâiată de briză,  tălpile gâdilate delicat de nisipul fin, ochii privind în zarea colorată cu infinitul albastru şi gândul, gândul pierdut printre valuri.

Asta e ceea ce vreau. Să mă teleportez acolo şi să-mi perind spiritul printre stolurile infinite de pescăruşi ce galopează deasupra mării. Iar noaptea… noaptea trebuie să fie frig iar marea, rece. Nisipiul pe semne că e ud şi luna, de o rotunjime perfectă, se scufundă printre stele. Ele sunt singura lumină de pe plajă. Dansează pe cer şi-şi măsoară, distrate, reflexia în marea cea neagră. Peisajul e sălbatic. Îmi dă fiori şi asta mă-ncălzeşte. Luna devine sângerie şi apoi se înneacă în mare. Bolta prinde nuanțe albăstrui, vişinii, roşiatice şi aurii. Stelele au dispărut de mult iar din imensa intindere de apă se strecoară soarele. E răsăritul. O pânză fină de ceață imprejmuieşte plaja, şi chiar dacă briza e mai rece ca niciodată, nu pot spune că mi-e frig. Doar vreau să păşesc afară din vis şi să fiu acolo.