Te-aş iubi…

Te-aş iubi… dacă aş putea. Te-aş iubi în noapte sau zi, in răsărituri şi apusuri, pe drumuri de țară sau în taverne murdare. Te-aş iubi sub lună sau sub valuri, te-aş iubi aproape sau la mii de kilometrii depăratre. Căci dragostea de care sunt în stare e infinită. Nu se scufundă în băltoace de colț de stradă şi nu se pierde ca aburul cald ce iese din şemineul arzând.

Îmi plac poveştile. Ca într-a-cea zi de toamnă târzie unde sub salcia de lângă lac două trupuri obosite poposeau pe un leagăn vechi. Lacul era limpede şi străpuns de brațe de lumină violacee, iar soarele, ei bine soarele se înneca pesemne în imensul albastru. Între cei doi se aşternuse tăcerea. Smaraldul din ochii lui se-ntunecase şi mâinile-i fremătau de nestinghereală… era cuprins de o teamă nestăpânită. Ei nu-i era frică: zâmbea puternică şi-şi împletea şuvițele de păr cărămiziu. Privea spre cer şi începea să murmure un cantec neştiut, rupând tăcerea. Era acolo pentru el, deşi ştia că va pleca şi nu se va mai întoarce niciodată. Pentru că ăsta îi era destinul: să străpungă zări şi să călătorească pe mări. Să fugă prin lume şi să desopere taine, să se scufunde în peşteri şi munți, deşertulri infinite şi valuri. Să găsească comori. Să întâlnească alchimişti. Să înțeleagă viața. Dar mai presus de toate, soarta sa purta o pecete dureroasă: dragostea pentru ea.

O iubea precum stelele iubesc noaptea, pielea căldura şi mama copilul ce tocmai l-a născut. O iubea aşa cum nu iubise pe nimeni înainte. Iubea felul cum respira, cum vorbea, cum privea, cum se juca sau cum cânta. O iubea dormind, scriind, vorbind, citind sau ignorând. O iubea în tăcere de ani şi ani, o iubea cu mintea şi cu inima. O iubea pentru ceea ce era…şi pentru ceea ce nu va putea fi niciodată. O iubea şi o va iubi…oriunde se va afla.  O iubea pentru o eternitate …şi încă un pic.

Şi eu te-aş iubi aşa pe tine…dacă te-aş cunoaşte.