Căsătoria-i ca un tatuaj- eu nu vreau un tatuaj.

Tu-ți dai seama? Să te legi de o persoana pe viață? E incredibil! E ca şi cum ți-ai face un tatuaj. Şi nu unul cu henna sau de-ăla care dispare în două maxim şapte luni. Ceva veşnic. Îl ai acolo şi nu-l mai poți înlătura când te-ai plictisit de el. Nu se duce şi nu dispare, oricât l-ai spăla cu săpun sau orice alt tip de soluție. Aşa e şi chestia cu căsătoria. L-ai luat, nu-l mai laşi. Nu mai scapi de el.

Eu n-o să mă căsătoresc niciodată. Nu văd rostul acelui act. Nu văd importanța unei petreceri pompoase sau a unei binecuvântări a cuiva. Cât timp iubeşti un om, stai lângă el, pur şi simplu. Cât vrei.  Unde vrei. Cum vrei. Nu un act e cel care defineşte iubirea. Nu inelul sau cadourile sunt indicele dragostei.

„Nu mă cere, înseamnă că nu mă iubeşte!”. Prostii!

De ce să te legi de un om pe viață? Dacă el peste 2,3,5,7 luni, unul sau 6 ani se plictiseşte sau îşi găseşte pe alta? Aveți doi copii şi ete na, nu puteți să divorțați. Sau divorțați. Doi copii chinuiți şi o viață acaparată de rutină şi neîmpliniri. Sau tu te plictiseşti. Într-o zi de mai, te trezeşti dimineața  devreme, te plimbi prin casă şi realizezi că viața pe care o trăieşti nu e tocmai aceea la care visai cu mulți ani în urmă. Ai uitat să faci ce-ți place, ai uitat de tine!

Sau poate n-o să vă plictisiți. O să vă iubiți toată viața ca doi amorezi şi o să împărțiți pentru veşnicie bezele, acadele şi inimioare de ciocolată. Slabe şanse.

Cred în iubirea pe veci. Cred în suflete pereche şi în oameni predestinați unul celuilalt. Sunt sigură că exista iubire oriunde, în orice colțişor prăfuit din lumea asta. Dragostea e pretutindeni. Dragostea adevărată e în noi. Doar in noi înşine, nu într-un act, nu în ceremonia sau „legarea pe viață” numită căsătorie.

Părerea mea.

Tu ce crezi?

Singură

Ştii acea perioadă când nimeni şi nimic nu te mulțumeşte? Când nu-ți mai ajunge timpul sau te simți neînțeleasă? Sau cand te autoizolezi şi simți o nevoie cotropitoare de singurătate?

Ei bine, asta e exact ceea ce ma macină pe mine acum. Ascult muzică în căşti şi citesc, mă uit la un film bun sau mă plimb pe stradă fără direcție. Brusc nu am nevoie de nimeni, căci nu văd în fața ochilor decât un trecut în ceață. Văd amintiri şi zâmbesc, incontrolabil, cu toată gura, cu dinții dezgoliți ca de vampir şi cu toata inima. Privesc înainte şi nu mai e nimic. Iar apoi mă-ntristez. Privesc în jos, pavajul e rece. Copacii sunt goi iar frunzele se destramă precum castelul meu de vise ce s-a sfărâmat de mult în bucăți. Cărămizi ruginii, parcuri şi alei, stoluri de păsări sau vântul de noiembrie nu mă potolesc. Vreau să fug, să dispar şi să nu mă caute nimeni. Vreau să fiu singură. Complet singură.

Dor

Intr-o zi, am să mor de dor.

Afară e frig iar mâinile-mi sunt reci pe stiloul ce se chinuie parcă să scrie un eseu despre opera lui Blaga. Scriu şi ascult muzică, dar mintea îmi fuge departe deodată.” La cumpăna apelor, La curțile dorului ” . Dor. Acesta e  sentimentul care începe să se joace acum cu mine. Mâinile-mi tremură, nu mai pot să scriu.  Simt în aer un miros de august iar amintirile mi se deruleaza în fața ochilor ca un fulger ce brăzdează cerul în toiul unei nopți adânci.

Întunericul a cuprins oraşul pustiu ce geme acum sub ropotele unei ploi grăbite. Nu ştiu ce e-n sufletul meu, nu ştiu cum să stăpânesc toate aceste sentimente ce mişună prin mine de atâta vreme. Alerg prin ploaie şi nu mi-e frig, căci îl țin de mână şi asta mă-ncălzeşte. E tot ce am vrut, şi am primit. Întotdeauna m-am întrebat cum Universul mereu face în aşa fel încât să ne ofere ceea ce ne dorim cel mai mult, într-un anumit moment al vieții. Da, aşa s-a-ntâmplat. Eu cred în destin, cred în iubirea pe veci. Cred în viitor şi din păcate, cred şi în promisiuni.

Tricoul îi e ud şi lipit de corp iar părul dezordonat şi rebel i se bucură de picurii de ploaie ce cad cu repeziciune din înalturi. Lui nu-i place ploaia. Eu o iubesc, sunt o romantică. Mă-nvârt şi dansez, râd cu gura până la urechi şi țopăi de colo-colo. Mă face nebună şi mă sărută…în ploaie…mincinosul!…mereu am ştiut că o să-i placă tot ceea ce eu iubesc… O să-i placă apusurile, şi soarele, şi luna..o să-i placă de mine în rochie şi pe tocuri, aşa cum o să mă placă şi în pijamale cu animăluțe şi păr ciufulit. O să-mi spună că sunt cea mai frumoasă când mă strâmb sau când sunt nervoasă, când aberez sau când o fac pe supărata. O să fiu pentru el frumoasă pe veci. Aşa a spus. Şi l-am crezut. Poate că aşa a şi… fost.

Îmi place ploaia.

E noiembrie, dar miroase a frig şi a ceață. Mi-e dor. Într-o zi, am să mor de dor.

Nu suntem un #colectiv

Serios? A fost nevoie să moară atâția oameni ca să ne ridicăm din pat, să dăm smartphone-urile pe silent şi să ieşim în stradă? A fost nevoie de moarte de om să realizăm gravitatea atâtor lucruri care se petrec în fața ochilor noştrii de atâția ani? 3 noiembrie 2015? Veste proată, e prea târziu! Oricâte marşuri sau proteste vor zgudui străzile capitalei sau ale altor oraşe mari din România, nimic nu se va schimba. Au mai fost proteste, au mai fost revolutii, însa totul e exact aşa cum era şi înainte. Defapt, poate chiar mai rau. Vaporul se scufundă şi noi ne aflăm pe vapor. Puțin câte puțin, încet şi sigur, totul se duce la fund. Nu vreau să vorbesc mult, nici nu ştiu ce aş putea adăuga. Aici e vorba doar de ceea ce simți. De ceea ce se-ntâmplă acum şi aici. Nu poți schimba cursul unui râu, oricât te-ai zbate. Aşa e făcut să fie. Nu-i poți scăpa pe toți, nu sunt bărci destule. Orice ai face pentru un #colectiv, el nu va putea face acelaşi lucru pentru tine. Noi nu suntem un colectiv, noi suntem noi, fiecare în parte, tu eşti tu, iar eu sunt eu ! E prea târziu!
Fugi, pleacă, schimbă ceva la tine! Învață. Citeşte. Fă sport. Mănâncă sănătos. Respectă şi vei fi  respectat! Dar nu aici..aici nu e de trăit. Pleacă. Fugi. Cât mai departe.

REA.

Sunt individualistă, impulsivă si foarte rea uneori. Ce-i al meu e al meu. Am o mie de defecte, ştiu: sunt țâfnoasă, mă enervez repede şi vorbesc aiurea, dar îți jur că dacă te iubesc sunt dispusă să merg până la capătul Universului şi înapoi. Dacă ajungi să mă faci să te iubesc, voi fi în stare de orice numai să rămâi lângă mine.

Poate că nu arăt asta, poate că nu mă pricep să-ți vorbesc pe-nțeles. Azi îți zâmbesc, râd şi mă pierd în glume,iar mâine îți întorc spatele şi sugrum orice speranță de pozitivism ce-ți infloreşte pe buze. Mă exteriorizez şi țip, da, țip cât mă țin rărunchii. Gesticulez şi-arunc fulgere în dreapta şi-n stânga, căci ochii mei poartă pecetea războiului. Iar când nu mai pot, încep să plâng. Nu de umilință, nu de resemnare, ci de greul ce-l port pe umeri şi flăcările ce se-joacă-n mine. De nervi. Plâng şi mă exteriorizez. Mă curăț de nori şi tornade,mă curăț de stropii de nelinşte ce mă zbuciumă.

Nu mă lua dacă nu mă vrei, eu nu sunt ca ele. Eu nu trec peste şi nu-ți dau dreptate. Eu nu accept scuze şi nu fac promisiuni. Totul e aici şi acum. Ori mă iei aşa, cu totul, bună sau REA cum sunt, ori…la revedere! Nu am să rog pe nimeni vreodată să stea lângă mine. Nu am să te oblig şi nu am să-ți ofer nimic la schimb, căci eu, ei bine, nu ofer prea multe. Sunt rece câteodată. Nu ştiu să iubesc fără să sufăr, nu ştiu să iert fără să uit. Şi nu am de gând să schimb asta, pentru nimeni şi nimic. Dar dacă mă iubeşti… aşa cum sunt eu, am să te iubesc înapoi, nu mint, am să o fac…da, am să o fac…