Când te priveam pe tine

Când te priveam pe tine, era de parcă mă uitam la un tablou abstract. Vedeam în el umbre și ceață, raze care cădeau pieziș, munți semeți și tandrii și o lună cât unghia care se oglindea într-un iaz infinit. Vedeam un cer plin de stele, un ghemotoc de ață, o vulpe somnoroasă, un cerb scăpat de bătaia puștii, un ceasornic vechi de perete, o mie de vise care fugeau pe cărări neumblate și toate culorile din lume care încercau să se prindă de soare… Și brusc, voiam să fiu pictoriță ca să pot desena Galaxia cu ele…

Când mă uit la el, e de parcă aș vedea un film pentru a suta oară. Nu mă fascinează, chiar dacă-i un film care-mi place. Parcă totul se repetă, stagnează, parcă personajele au devenit previzibile și toate locurile în care merg, acțiunile pe care le săvârșesc, vorbele pe care le șoptesc, nu mă mai încântă… Și totuși, e un film bun. Mi-ar plăcea să joc în el, dar eu nu sunt actriță. Oricât aș vrea, nu pot mima sentimente și stări și nu pot fugi prin ninsori și vânt dacă mi-am uitat pensula acasă. Eu nu vreau să joc în filmul acesta.

Când mă uitam la tine, mă vedeam pe mine, acea eu debordând de viață și fericire, eu care visam să dobor munții și să străbat colinele. Ochii tăi erau o câmpie imensă, de un verde aprins de flăcări venite din cer… căci pe acea câmpie, aș fi poposit o viață: acolo găseam luminișuri și lanuri cu maci, copaci care voiau să mă strângă la piept și fluturi care mă ridicau de pe pământ și mă-nvățau să zbor. Acolo eram eu, și nu mai voiam să plec niciodată.

Când îl privesc pe el, văd înțelegere, sprijin și o mare azurie din care valurile aleargă cu repeziciune spre maluri și freamătă mocnit. Însă ceva nu mă lasă să mă scufund în ea, mă ține, mă leagă, și nu-mi dă voie să-mi desprind tălpile de pe nisipul ars de soare. Vreau să culeg scoici, dar ea le fură înainte să le apuc în palmă și îmi oferă în schimb buchețele de alge sfărâmate. Albatroși se înalță în zare, iar ploaia ce începe să cadă îmi șoptește să mă adăpostesc și să fug de mare. Azi, nu vreau să înot.

Inima neagră

Tu nu ești așa. Tu nu ești tupeistă și în stare să treci peste cadavre, tu nu ești rea și nu îți place să vorbești răstit. Nu-ți stă în fire să te joci cu inimi și să părăseși din plăcere și nu ești făcută pentru răzbunări fără sens. Inima ta nu e neagră, sau cel puțin… Nu a fost. 
Mai ții minte cum erai acum câțiva ani? Tremurai când știai că el urmează să-ți prindă încheietura, zâmbeai copilăros și nu îți era teamă să-ți mărturisești sentimentele. Nu-ți era frică să iubești.. vedeai iubirea ca pe o grădină plină, cu soare și ploi romantice, cu hamace prinse de copaci și vise atârnate de crengi. Acum parcă te temi. Ești rea, nu vorbești.. Te închizi în tine. Unde a dispărut fata aceea pentru care el și-ar fi vândut și sufletul? Oare acum ar mai face-o? Uite ce-ai ajuns, nici măcar un fluture nu-ți mai poposește în palmă iar ninsorile se tem și ele să te mângâie pe creștet! Ești rece, emani nesiguranță… Nu ești atrăgătoare. Misterul tău de nepătruns îi sperie pe toți…și chiar dacă unii încearcă, ai tu grijă să alungi ca pe câinii vagabonzi…
Doar ochii te mai trădează. De ce nu-i lași să știe că tu plângi?  De ce nu-i lași să vadă dincolo de mască? Nu ai să-mi răspunzi, așa-i? Te rog.

Nu știu cine ești

De ce te caut? De ce de fiecare dată când aud o melodie de dragoste îmi apari involuntar în minte, înjunghiindu-mi până și strădundurile trupului, când eu vreau să uit?
Dar nu pot. Corpul meu nu vrea să se dezlipească de amintiri sau să uite gustul buzelor tale, și îmi cere, disperat, tânjind chiar, o revenire…De ce mă trădez eu… pe mine? De ce mă mint? 
Întrebările nu-și au rostul, iar certitudinea pare a fi câteodată un dușman mult mai puternic. Îl văd pe el, și mă gândesc la tine, te caut în mulțime disperată să-ți întâlnesc ochii, râd tare dezgolindu-mi dinții  pentru a-ți aminti motivele pentru care mă făceai acum multă vreme să mă simt mult mai frumoasă decât sunt de fapt, și cu toate astea, nimic concret nu se întâmplă. Mă mulțumesc cu atât, cu ceea ce am și cu toate care s-au petrecut.

 În ochii tăi eu străluceam. În brațele tale puteam fi eu, sensibilă și vulnerabilă, nu tare și de ne învins cum apar în fața tuturor. Lângă tine, îmi plăcea să plâng. Iar după ce plângeam, puteam să râd în hohote, căci tu știai să-mi furi zâmbete mai bine ca oricine. Mă simțeam protejată.. Și mai mult de atât, debordam în mine de un sentiment de apartenență…un sentiment de neînlocuit…Nu știu dacă am să mai pot simți asta, și chiar și așa, spiritul tău îl strigă pe al meu, mă caută pe mine,iar tu refuzi, nu vrei, iar eu refuz, nu mai pot…Nu știu cine ești.

Amintire de weekend

Când l-am văzut, ochii mi-au fugit în altă parte și o timiditate stranie mi-a făcut ființa să își dorească să nu fi călcat în acel magazin, la acea oră târzie de seară. A fost o simplă întamplare, o întrevedere ciudată petrecută într-un moment neprevăzut.Chiar și în aceste condiții, recunosc că îmi era dor să îi simt prezența undeva în apropierea mea.

Nu îl văzusem de multă vreme, și asta nu din cauză că îl evitasem, însă timpul îmi oferise un răgaz să mă îndepărtez de acel suflet ca o grădină în care azi bătea soarele, iar mâine cădea fără îndurare grindina, un spațiu în care nu-mi găseam locul și liniștea. Nu eram făcută să îndur. Nu știam să iert repede și îmi plăcea să mă arunc cu avânt în primejdii și întâmplări din care nu puteam să ies. Așa a fost și cu el. Nu reușeam să îl citesc și adesea nu îi făceam pe plac, eram răutăcioasă și mă simțeam bine când îl făceam gelos… Iar el, drept răsplată, îmi intorcea spatele și ca doi copilăroși, nu vorbeam cu zilele și ne ascundeam chipurile în perne în timpul nopții. Nu a fost perfect, și nici nu aș fi vrut să fie. 

Iarna asta ce aproape s-a sfârșit a fost crudă pentu mine. Din zilele acelea, vorbe ca ale lui nu am mai întâlnit iar mâini mai aprige și totodată mai blânde nu am strâns între palme și nu am încălzit cu dogoarea cutezanței de care sunt în stare. Nu am găsit motiv să lupt, să mă zbat, să îmi ies din stare și să părăsesc rutina macar pentru câteva zile. Nu am fost îndemnată de inimă să mă arunc în alte brațe, deși am încercat, apoi am respins și am rănit la rândul meu oameni fără vină. Iar el… el e singur, ca întotdeauna. Așa vrut să fie și așa a ajuns. Nu poate trece peste și nu poate privi alți ochi decât ai mei, iar azi când i-a privit, rușinea l-a năpădit iar pe tenu-i alb ca varul a aparut o urmă de vagă roșeață…sau poate a fost doar din cauza neoanelor care i se jucau pe față, iar în acea grabă subită de a fugi mâncând pământul din preajma mea, peisajul mi-a jucat feste.
Plouă mărunt. Mereu mi-a plăcut ploaia și stropii care se preling ușor pe parbrize sau mângâie în căderea lor lină acoperișurile și apoi asfaltul. E frumos, e bine, mi-e dor și totuși nu mint când spun că dacă s-ar întoarce l-aș respinge ca pe-un câine vagabond, care a mușcat dupa ani de zile mâna care l-a hrănit cu voie bună și mâncăruri alese. 

Despre cine vorbesc? Despre nimeni. Oamenii care au plecat fără un motiv precis din viața mea s-au evaporat cu totul și din mintea și sufletul meu. Aș vrea să plâng, dar nu am pentru cine plânge. Aș vrea să țin pumnii și să sper, să zâmbesc din toată inima și să povestesc vrute și nevrute la miezul nopții, dar nu am cu cine. Acum nu mai plouă mărunt, ci ropotește și împrăștie miros dulceag și fin peste tot. Îmi place ploaia.

X și Y: băiatul bun și băiatul rău

Ecuația începe mereu cu un X, dar cum e firesc, la un moment dat apare un Y și dă totul peste cap. E destul de simplu.  

X e un băiat bun, atent, drăguț, manierat… L-ai cunoscut cam prin martie și încă sunteți împreună. E un tip căruia nu ai ce să-i reproșezi: e galant, te scoate la cină și-ți cumpără flori, iar dacă care cumva te supără își cere scuze de 100 de ori pănă te face pe tine să-ți pară rău că i-ai pricinuit ocazia să-și ceară de atâtea ori iertare. Totul pare frumos, calm, linișitit.. ecuația e aproape rezolvată și totul se apropie de un final fericit…

Dar dacă apare și un Y?

Da, chiar așa se-ntâmplă: apare Y și încurcă totul.
El nu e ca X. Lui nu-i plac dulcegăriile și nu se-mbracă la cămașă și sacou, nu e gentil și lasă politețurile deoparte. Merge lejer, vorbește degajat, fumează câteodată… Cu căștile-n urechi își dă părul din ochi și îți zâmbește galeș, apoi îți face cu ochiul. 

Bineînțeles, îl respingi copilărește, mințindu-te pe tine însăți că nu ți-a plăcut la nebunie gropița ce-i brăzdase cu câteva clipe în urmă obrazul. Nu mai vrei să-l vezi, sau da? Pe cine minți?… l-ai visat azinoapte și acum îl vezi în fiecare băiat de cartier ce-ți apare-n cale pe stradă… 
Dar stai. Tu mergi acum să te-ntâlnești cu X. Îl iubești pe X, el e trecutul și viitorul… El e cel care-ți face toate poftele și te alintă cu vorbe dulci.

Intri în restaurant, te așezi la masă, iar X te întâmpină cu un buchet imens de trandafiri roșii.Va fi o cină perfectă, Y a fost și a trecut. Poate ecuația are soluție unică.

Sau nu?

Două ceasuri mai târziu, când tu și X serviți desertul, o voce anunță intrarea unei formații pe scena micuță din local. Când acordurile chitării îți mângâie auzul, întorci privirea și-l vezi pe Y pe scenă, mult prea prins în armonia cântecului său. Ca prinsă de vrajă, îl țintești cu privirea și mai că nu poți să ți-o desprinzi de el când X îți cere să plecați spunând că nu-i place muzica. Ripostezi, însă X se enervează și iese din restaurant, lăsându-te singură acolo. Ce se-ntâmplă cu tine? Ca pironită în pământ, nu te poți elibera din înțepeneală și cu ochii în lacrimi îl privești pe Y, care te privește la rândul său de vre-un minut și jumătate. Nu,nu, nu-i poți face una ca asta lui X, încă nu e prea târziu…

Fără să mai stai pe gânduri, te rupi din poveste și fugi pe urmele lui X. Afară e noapte, iar sub picurii ce cad ropotind din înalturi fugi spre mașină exact înainte ca X să trântească portiera cu zgomot. Îl rogi, îl implori, el deschide geamul, se-ncruntă și te jignește, apoi pornește motorul.. Mașina se îndepărtează în întuneric iar tu rămâi acolo…

Trotuarul e rece, părul ți-e ud și lipt de față iar în inima ta se petrece ceva ce cu greu înțelegi. 

Nu-ți pare rău pentru X. Știi că se va întoarce, implorându-te să-l ierți. Tot ce vrei acum e să-l vezi pe …

Un felinar stradal se aprinde brusc iar din localul de la câțiva metri depărtare iese o umbră asaltată în spate de o altă umbră…de chitară. Y pășește sigur, mult prea sigur, și nu visezi…se-ndreaptă spre tine.

Acum știi soluția, rezolvarea. L-ai aflat pe X, dar doar pentru a-l cunoaște și pe Y, a-l descoase și al cerceta… Y e ceea ce tu cauți, da,asta e lucrul la care se referă ecuația…

( să mai continui?)

Poveste #1

Era plăcut să ocup poziția din dreapta când el era la volan. Defapt, orice-ar fi făcut el mă înnebunea: felul cum își aranja părul, cum vorbea sau cum își plimba ochii deasupra tutor lucrurilor care îi stârneau curiozitatea…avea ochi frumoși și buze pline.
-Ai încredere în mine?

-Doar dacă mă iei de mână.

Cu o mișcare ușoară, mi-a prins încheietura și mi-a strâns-o ușor, băgând cu rapiditate cheia în contact și pornind așadar mașina. Mergea repede, dar cu el nu-mi putea fi frică. 

Strada era întunecată și presărată pe ici-colo cu o pojghiță de gheață iar felinarele ce apăreau din când în când pe marginea drumului de țară suflau umbre pe chipul lui și îi făceau frumusețea și mai stranie…ucigătoare. Așa era el: imprevizibil în gesturi și cu trăsături frumoase, clare, limpezi.. Cu o piele catifelată și o privire blândă.. Dar nu era așa cu toată lumea, mă simțeam oarecum bine că fusesem excepția ce i-a înmuiat principiile.

Nu conducea prudent, nu se asigura și nu îl interesa că toate câmpurile rămân mult prea repede în urmă… Din când în când, îmi mai arunca câte o ocheadă și-mi zâmbea galeș.

-De ce ești tăcută? Ți-e frică?

-Am încredere în tine. Accelerează.
Fără să mai stea pe gânduri, a accelerat cât a putut de tare. Reușisem. Îl aveam pe EL. 

Jurnalul prins cu 100 de lacăte, castelul păzit de mii de străjeri, labirintul fără capăt.. Acum le cucerisem. Îl cucerisem pe EL.

Eu pot să te uit

Ai să mă uiți și apoi ai să mă scrii cu cerneală neagră pe cel mai de preț carnețel al tău. Ai să mă cauți pe străzi și alei înguste, prin parcuri și grădini, în suflete înghețate și în minți înguste. Ai să mă zărești în muzică, dar când vei descoperi că nu sunt eu, vei rupe firele ce te leagă de ea și vei lovi chitara, vei fugi de-acolo și vei încerca să trântești jurnalul și-mi uiți privirea. Însă n-ai să poți. Ai să încerci și ai să cazi, dar dragul meu, stelele cele mai strălucitoare se află cel mai departe, nu poți ținti spre ele când le-ai pierdut calea. 
N-ai să mă găsești…așa că nu mă căuta în trenuri, nu-ți înneca suferința în băutură… Tu nu ești așa, tu nu știi să cauți sau să alegi. Tu nu știi să fugi de lume și habar n-ai să te ascunzi. Aleargă. Nu te împiedica. Știi ce? Ești slab, nu încerci îndeajuns de mult… Sau eu sunt de vină? Ce ți-am făcut?! Eu nu te-am silit să renunți și nici nu ți-am furat mințile în zorile de primăvară.
Tu m-ai ales, de ce nu te chinui mai mult să mă pierzi? Uită-mă, piază rea,nu mă mai bântui! Ascunde-te, ochi frumoși, pleacă și lasă-mă…eu pot.. Eu pot să te uit.