Poveste #1

Era plăcut să ocup poziția din dreapta când el era la volan. Defapt, orice-ar fi făcut el mă înnebunea: felul cum își aranja părul, cum vorbea sau cum își plimba ochii deasupra tutor lucrurilor care îi stârneau curiozitatea…avea ochi frumoși și buze pline.
-Ai încredere în mine?

-Doar dacă mă iei de mână.

Cu o mișcare ușoară, mi-a prins încheietura și mi-a strâns-o ușor, băgând cu rapiditate cheia în contact și pornind așadar mașina. Mergea repede, dar cu el nu-mi putea fi frică. 

Strada era întunecată și presărată pe ici-colo cu o pojghiță de gheață iar felinarele ce apăreau din când în când pe marginea drumului de țară suflau umbre pe chipul lui și îi făceau frumusețea și mai stranie…ucigătoare. Așa era el: imprevizibil în gesturi și cu trăsături frumoase, clare, limpezi.. Cu o piele catifelată și o privire blândă.. Dar nu era așa cu toată lumea, mă simțeam oarecum bine că fusesem excepția ce i-a înmuiat principiile.

Nu conducea prudent, nu se asigura și nu îl interesa că toate câmpurile rămân mult prea repede în urmă… Din când în când, îmi mai arunca câte o ocheadă și-mi zâmbea galeș.

-De ce ești tăcută? Ți-e frică?

-Am încredere în tine. Accelerează.
Fără să mai stea pe gânduri, a accelerat cât a putut de tare. Reușisem. Îl aveam pe EL. 

Jurnalul prins cu 100 de lacăte, castelul păzit de mii de străjeri, labirintul fără capăt.. Acum le cucerisem. Îl cucerisem pe EL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s