Amintire de weekend

Când l-am văzut, ochii mi-au fugit în altă parte și o timiditate stranie mi-a făcut ființa să își dorească să nu fi călcat în acel magazin, la acea oră târzie de seară. A fost o simplă întamplare, o întrevedere ciudată petrecută într-un moment neprevăzut.Chiar și în aceste condiții, recunosc că îmi era dor să îi simt prezența undeva în apropierea mea.

Nu îl văzusem de multă vreme, și asta nu din cauză că îl evitasem, însă timpul îmi oferise un răgaz să mă îndepărtez de acel suflet ca o grădină în care azi bătea soarele, iar mâine cădea fără îndurare grindina, un spațiu în care nu-mi găseam locul și liniștea. Nu eram făcută să îndur. Nu știam să iert repede și îmi plăcea să mă arunc cu avânt în primejdii și întâmplări din care nu puteam să ies. Așa a fost și cu el. Nu reușeam să îl citesc și adesea nu îi făceam pe plac, eram răutăcioasă și mă simțeam bine când îl făceam gelos… Iar el, drept răsplată, îmi intorcea spatele și ca doi copilăroși, nu vorbeam cu zilele și ne ascundeam chipurile în perne în timpul nopții. Nu a fost perfect, și nici nu aș fi vrut să fie. 

Iarna asta ce aproape s-a sfârșit a fost crudă pentu mine. Din zilele acelea, vorbe ca ale lui nu am mai întâlnit iar mâini mai aprige și totodată mai blânde nu am strâns între palme și nu am încălzit cu dogoarea cutezanței de care sunt în stare. Nu am găsit motiv să lupt, să mă zbat, să îmi ies din stare și să părăsesc rutina macar pentru câteva zile. Nu am fost îndemnată de inimă să mă arunc în alte brațe, deși am încercat, apoi am respins și am rănit la rândul meu oameni fără vină. Iar el… el e singur, ca întotdeauna. Așa vrut să fie și așa a ajuns. Nu poate trece peste și nu poate privi alți ochi decât ai mei, iar azi când i-a privit, rușinea l-a năpădit iar pe tenu-i alb ca varul a aparut o urmă de vagă roșeață…sau poate a fost doar din cauza neoanelor care i se jucau pe față, iar în acea grabă subită de a fugi mâncând pământul din preajma mea, peisajul mi-a jucat feste.
Plouă mărunt. Mereu mi-a plăcut ploaia și stropii care se preling ușor pe parbrize sau mângâie în căderea lor lină acoperișurile și apoi asfaltul. E frumos, e bine, mi-e dor și totuși nu mint când spun că dacă s-ar întoarce l-aș respinge ca pe-un câine vagabond, care a mușcat dupa ani de zile mâna care l-a hrănit cu voie bună și mâncăruri alese. 

Despre cine vorbesc? Despre nimeni. Oamenii care au plecat fără un motiv precis din viața mea s-au evaporat cu totul și din mintea și sufletul meu. Aș vrea să plâng, dar nu am pentru cine plânge. Aș vrea să țin pumnii și să sper, să zâmbesc din toată inima și să povestesc vrute și nevrute la miezul nopții, dar nu am cu cine. Acum nu mai plouă mărunt, ci ropotește și împrăștie miros dulceag și fin peste tot. Îmi place ploaia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s