Nu știu cine ești

De ce te caut? De ce de fiecare dată când aud o melodie de dragoste îmi apari involuntar în minte, înjunghiindu-mi până și strădundurile trupului, când eu vreau să uit?
Dar nu pot. Corpul meu nu vrea să se dezlipească de amintiri sau să uite gustul buzelor tale, și îmi cere, disperat, tânjind chiar, o revenire…De ce mă trădez eu… pe mine? De ce mă mint? 
Întrebările nu-și au rostul, iar certitudinea pare a fi câteodată un dușman mult mai puternic. Îl văd pe el, și mă gândesc la tine, te caut în mulțime disperată să-ți întâlnesc ochii, râd tare dezgolindu-mi dinții  pentru a-ți aminti motivele pentru care mă făceai acum multă vreme să mă simt mult mai frumoasă decât sunt de fapt, și cu toate astea, nimic concret nu se întâmplă. Mă mulțumesc cu atât, cu ceea ce am și cu toate care s-au petrecut.

 În ochii tăi eu străluceam. În brațele tale puteam fi eu, sensibilă și vulnerabilă, nu tare și de ne învins cum apar în fața tuturor. Lângă tine, îmi plăcea să plâng. Iar după ce plângeam, puteam să râd în hohote, căci tu știai să-mi furi zâmbete mai bine ca oricine. Mă simțeam protejată.. Și mai mult de atât, debordam în mine de un sentiment de apartenență…un sentiment de neînlocuit…Nu știu dacă am să mai pot simți asta, și chiar și așa, spiritul tău îl strigă pe al meu, mă caută pe mine,iar tu refuzi, nu vrei, iar eu refuz, nu mai pot…Nu știu cine ești.

Un gând despre „Nu știu cine ești

  1. Citez:
    Mă așteptam să nu te lași pradă imaginației cum că, mersul pe cioburi de sticlă fumurie ți-ar face amintirile să dispară. Mersul pe cioburi de sticlă se face cu ochii închiși, iar usturimea ce o resimți să n-o crezi, e doar o fadă iluzie. Dacă privești cioburile, reflexiile diforme te trântesc într-o transă incontrolabilă, iar dacă vreo firavă scânteiere te surprinde, strânge tare din ochi cât să te doară urechile de la încleștarea maxilarului.

    Oprește-te! Ființa din sticlă fumurie nu ți-a fost reflectare. Poate a reflectat pe cineva din altă lume și ți-ai însușit chipuri nefirești. Te-ai întrebat chiar noaptea trecută dacă reflexia din oglindă este reală sau este o iluzie bolnavă mintal ce se joacă cu tine. Ești o ființă credulă, cu dureri de tâmple de la încredere orbească. Oftează până când oftatul devine liniștirea apelor din creierul tău.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s