Gânduri de o săptămână

Mereu am fost geloasa pe ei, pe toți aceia care se țineau de mâini și iși legau sufletele pentru ani de zile, trecând împreună prin tot. Din totdeauna mi-am jurat că dacă-l voi găsi nu-l voi mai lăsa să plece…și totuși am făcut-o. Am făcut multe lucruri nu tocmai minunate. Karma mă pândește de ceva vreme, iar acum, mai mult ca oricând, îmi aplică o corecție care sare peste limite și mă-nvață să-ndur. 
De ce mă vor toți, iar el nu? De ce sunt grămadă pe mine și vor să mă invadeze, de ce vor să mă-ncălzească?…de ce acceptă rolul de pansament? Rănile nu se vindecă cu așa ceva. Ele au nevoie de aer sau liniște, de o decizie puternică sau de cel care ține între palme cuțitul ce le-a produs… Însă criminalii nu se-ntorc la locul faptei niciodată. Doar o săvârșesc, iar apoi fug de la acolo, încercând să nu lase urme.
Iubirea nu doare. Ea e mereu bună, ea doar dă…suferința e cea care ia inapoi. Iubirea ea bună. Criminalii nu sunt capabili de iubire. Ei nu sunt buni…. Iubirea nu doare.

Lupta.

Atinge-mi venele…vezi ce cald mi-e? … Sângele. Se zbate, vrea să iasă. Inima pulsează, se gândește. Eu nu mai pot să dorm, chiar de-i târziu. Aud o șoaptă. Nu-i nimeni. Ce-o să se-ntâmple cu mine?
Mă simt ca pe o scenă: mă zbat și mă lupt: ating podele, cutreier tavane, mă prind de ghirlande și zbor.. privesc oameni, dar văd întuneric. Reflectoarele mă vizează pe mine acum.
 Se face frig, corzile vibrează iar fumul se transformă în ceață și nu mai văd nimic înainte. Unde să merg? De ce nu m-ajuți? De ce nu mă faci iar să sper la un Univers mai primitor și cald, în loc să bâjbâi prin cotloane pline de praf și singurătate? De ce nu vrei să mă iei cu tine? Eu văd unde fugi. 

Le ții pentru tine…ești egoist.
De ce nu-ți împarți egoismul… cu mine? De ce nu tai luna-n două sau curcubeul în patru? Tu doar furi furtuni din mine și le preschimbi în ploi care vor să cadă și să ostoiască pământul. Tu doar dobori castele și le-ngrămădești zidurile pe umerii mei, tu doar ordoni stelelor să se ascundă după nori și câinilor vagabonzi să latre, ca să mă faci să mă ascund doar unde vrei să mă găsești tu.
N-am să cedez.

Încă 28 de minute

Acum un an de zile, în această zi, oră, minut, secundă… zâmbeam și îmbrățișam o pernă la piept, strângeam plapuma, vorbeam cu luna, îi șopteam întunericului… cât de fericită sunt. Liniștea rezona cu mine: cântam același cântec, de nenumărate ori: mereu mi-a plăcut să revăd filme, să recitesc cărți sau conversații vechi sau să mă plimb în același parc de la marginea orașului unde zidurile spun povești și băncile roase de vreme poartă pecetea unor iubiri de mult uitate.

 
În noaptea aceea cunoscusem euforia: visam să mă scufund printre stele și să alerg prin lanuri nesfârșite de maci, să mă contopesc cu ploaia și să ne împreunăm furtunile: ea să mi ude umerii și rochia, iar eu să o dezmierd pe ea într-o îmbrățișare diformă. 
Când am închis pleoapele, în bezna de nedescris, am zărit o ușă: după ușa aceea, era inima lui: mare, roșie, și bătând în cutia tare de parcă voia să evadeze. De ce nu o lăsa? Eu am scos-o pe a mea afară, i-am ordonat să nu mai simtă, am amenințat-o, s-a împotrivit, am călcat-o în picioare și i-am spus să tacă. Am bătătorit-o cu piciorul și am încercat să nu o mai ascult, dar în zadar. Cu răni adânci și resentimente, m-a convins să îl vreau. Era imposibil să nu-l vreau… Cum să nu-l vreau? Pe el să nu-l vreau?

Și acum îl vreau. Îl vreau în genunchi. Îl vreau cu lacrimi în ochi și plânsete de să se zguduie pământul…și eu să alunec de pe el. De ce sunt rea? De ce îl vreau..când pot să nu îl vreau? 
Eu nu îl vreau. El mă vrea pe mine.