Suntem la fel.

Noi doi suntem la fel. Gândim la fel, acționăm la fel. Purtăm aceleași orgolii prostești și devenim serioși când trebuie. Socializăm cu mulți, dar suntem reci. Două palme de gheață împreunate exercită peste tot împrejur numai căldură și frumusețe.
Avem aceleași gusturi, ne uităm la aceleași filme, ne plac serialele și serile în care mâncăm popcorn și râdem cu gura până la urechi în fața televizorului, ne plac excursiile în natură și plimbările nocturne pe aleile înguste din parc sau să ne furișăm în spații mici și înguste. 

Ne place să recitim conversațiile sau să le cerem părerea prietenilor, chiar de nu o luăm în seamă niciodată… ascultăm aceeași muzică. Fie că tu crezi sau nu, compatibilitatea muzicală însemnă mult intr-o relație. Muzica înseamnă simțire și povești, deci noi, simțim la fel. 

Când te privesc, mă uit ca-ntr-o oglindă, e mai mult decât plăcut…să-ți vezi oglindirea în ochii unui străin pe care l-ai într-o zi oarecare, e ca și cum ai găsi acum cerceii de aur pe care îi purtai cand erai copil și i-ai pierdut într-o vacanță la mare cu familia.

Vorbim la fel, ne-mbățișăm la fel..iar buzele noastre, când se întâlnesc, stau la taclale mult prea mult timp și nu mai vor să se despartă…
Noi doi încă mai suntem la fel, păcat că tu aici….

si eu acolo.

Vreau să mă păstrezi ca o amintire frumoasă.

Vreau să mă păstrezi ca o amintire frumoasă. Vreau să-ți aduci aminte de mine împărțind zâmbete largi și înfloritoare, vreau ca mintea ta să mă vadă în vis ca o copilă care se joacă cu șuvițele tale blonde de păr și le împletește între degete sau te prinde de încheieturi și ți se cuibărește în brațe când tunetele zdruncină cerul și o ploaie amară cade cotropitoare peste oraș.  
Nu are rost să negi trecutul, nu te prefă că nu s-a întâmplat nimic…surâde-mi când mă vezi pe stradă și fă-mi prietenos cu mâna. Nu regreta ceea ce a fost…doar nu ai uitat nopțile de vară când ne plimbam pe aleile înguste de la marginea orașului sau acel moment când ne-am spus că ne iubim pe banca dintre flori.. roasă de vreme și înconjurată de trandafiri de grădină. Nu ai uitat, nu? E păcat să uiți.
Mai știi când mi-ai spus că așa va fi mereu …că ne vom spune aceleași vorbe siropoase în timp ce privim stelele sau ascultăm cântecele noastre preferate la miezul nopții, și peste ani și ani de zile? Știam de atunci că minți. Ca să fiu sinceră, nu-mi plac promisiunile și cred că viața nu ne dă ocazia să ne facem planuri de viitor prea des. Ea ne surprinde. Și tu m-ai surprins, când ți-ai deschis sufletul în fața mea și mi-ai istorisit toate cele care te apasă pe inimă și nu te lasă din când în când să respiri decât sacadat.
Vreau să uiți că am fost rea cu tine, da, asta e ceea ce tu trebuie să ștergi cu buretele din memorie pe veci. Vreau să uiți că ți-am reproșat că nu-mi acorzi destulă atenție, să uiți că te cicăleam și te contraziceam adesea. Vreau să te prefaci că certurile nu au existat. 
Vreau să mă păstrezi ca o amintire frumoasă. 

Poveste de seară. În gândul Lui.

În seara aceea, am văzut-o exact așa cum era ea în primele zile când am cunoscut-o. Nici nu vorbea mult, nici nu țopăia tare… nu îmi sărea în brațe și nu mă dorea cu orice preț. Nu știu ce era în mintea ei atunci, nu reușeam să o citesc prea bine. 
Sub lumina candelabrelor ce aruncau împrejur o lumină slab-pâlpâitoare, ea îl ținea de mână pe el și înainta cu ochii puțin rătăciți prin mulțime. Rochia vișinie, cu trenă lungă și vaporoasă, ochi-i migdalați și buzele cuminți și frumos rotunjite, îi făceau imaginea mai încântătoare ca niciodată. Nu o mai văzusem așa până acum. Grațioasă, feminină, dulce. Sau poate c-o văzusem, dar în acele momente mi-era teamă să o spun cu voce tare, chiar de o gândeam. 
Eram gelos, recunosc…puteam fi eu în locul lui. Puteam să o strâng de mână și o fac să mă soarbă din priviri toată seara. Reușeam pe vremuri să o conving să îmi zâmbeasca să și să îmi ofere încrederea ei..iar eu îi dădeam la schimb jacheta mea când îi era frig. Glumesc, nu doar atat. 

Dar acum, el o potolea, stăpânea, domolea… îi stropea cu răbdare firea înflăcărată. El îi tăia elanul de copilă care se izbea mereu de ziduri și îi încuraja feminitatea care de-a lungul timpului devea din ce în ce mai evidentă în purtările ei. Dar îi dădea voie și să se joace. Sau nu…ea îi oferea privilegiul ca el să-i devină cobai. Ea îl controla foarte bine, mai bine decât reușea să o facă cu mine. Dar și eu am căzut în capcană… și jur, acum…îmi pare tare rău că am ieșit din ea. Îmi pare rău că am alungat-o din viața mea. Îmi pare rău că am devenit iar omul care eram înainte să o întâlnesc.. 

Căci ea, numai ea, doar ea, mă făcea să îmi doresc să mut munții dacă vreau cu adevărat să văd marea ascunsă în spatele lor. Îmi dădea curaj…nu spunându-mi să fiu brav, ci împingându-mă în fața fricii ca să învăț ce e ea și să o înfrâng. Mă facea să îmi doresc…să o doresc pe ea.

Iar acum…îi zâmbește lui…iar eu, doar o privesc, căci și ea mă privește înapoi uneori: fugitiv, bizar, cu teamă. Nu vrea să o văd, doar cu toate acestea, știu că în interiorul ei se duce o luptă grea. Doamne, sper să nu mă fi uitat!