Poveste #2 – Mi-ai intrat în sânge

– Poți să-mi spui că ții la mine? Spune-mi! Vorbește cu mine! Eu nu te mai suport! țip cât mă țin rărunchii, îl împing în spate și din ochii-mi întunecați se preling precum o ploaie de toamnă lacrimi mărunte pe obraji-mi inflăcărați. 

Dar lui nu-i pasă: se-ntoarce, mă privește fulgerător cu o mâhnire amară, mă sărută pe frunte fugar și iese din cabană trântind ușa la perete cu o forță incredibilă. Mă mir că nu s-a rupt, dar am s-o fac eu. 

Îmi strâng ultimele puteri, îmi dezlipesc cu repeziciune firele de păr încleștate de pielea feței, udă și moale, și mă îndrept spre ușă, hotărâtă să o distrug. Dar nu ea cade sfărâmițată de durere, ci eu. 

Aș vrea să plouă, cu gheață. Aș vrea să fiu supusă la dureri fizice ca să simt că el s-a răzbunat. Aș vrea vânturi și tornade nemiloase, uragane care să le-ntreacă pe cele care îmi sfâșie inima și mi-o diseacă fără milă in acest moment.

Iar i-am spus cuvinte necruțătoare și am măturat unul cu altul pe jos fără îndurare. Din nou ne-am distrus orice firicel de răbdare, din nou ne-am adus la capatul puterilor reciproc. Îl urăsc… urăsc sentimentul că pot iubi pe cineva mai mult decât pe mine, urăsc să-i fac rău, e ca și cum te-ai înjunghia pe tine însuți. Dar tocmai asta fac. Aberez. 

Mă autodistrug: mi-am ros unghiile până la carne, mi-am sfâșiat bluza roșie preferată, am rupt șiragul de perle și i-am călcat inima in picioare pentru a mia oară. Sunt făcută să calc pe suflete, doar că de data asta, l-am bătătorit fără îndurare pe al meu. 

Am cunoscut limitele iubirii și am vrut să sar de ele, să inventez ceva nou… dar am ajuns să realizez că iubirea se măsoară cu gramul și că ce e prea mult.. strică. Când iubești cu răsuflarea ținută și cu inima ce pulsează la număr maxim de decibeli, karma își calcă orgoliul și pedepsește fără să vrea. Lovești cu forță și vei fi lovit înapoi de două ori mai tare. Iubești până la epuizare și ești atât de iubit înapoi încât începe să te doară. Suferi din dragoste, îți dorești să nu o fi cunoscut, îți dorești ca el să nu fi existat, dar realizezi apoi că asta-r însemna să nu exiști nici tu. 

Îmi adun ultima forță, mă scutur vârtos și mă indrept de spate iar cu mâna brăzdată de cicatrici sângerânde, scot din buzunar telefonul cu ecranul flenduri. Cu degetele ude de lacrimi, tremurânde și nesigure, deschid mesageria și citesc ultimul mesaj înregistrat. 

Un fior de fericire cutremurătoare mă zguduie din toată ființa, zâmbesc până la durere și mă chinui să îi înapoiez același mesaj sufletului meu ce poposește de multă vreme în corpul LUI.

„Și eu.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s