Poveste #3 – Marinarul și slujnica

În golfulețul micuț ce se întrezare în fața mea poposesc nenumărate bărci și corăbii cu pânze mari pe care câțiva marinari pregătesc și aștern o nouă expedițe încă din zori.  Un cântăreț stă într-un colț și bucură auzul tutror trecătorilor cu un cântec latino la chitară. Corăbii vin, corăbii pleacă în depărtări, numai o veste ce-o aștept de o lună și jumătate nu își face apariția de nicăieri.
Odată cu valurile înspumate, vin și pleacă visele și speranțele cuiva. Cuiva, asta pentru că nu-mi place să vorbesc la persoana I și nici nu aș avea voie prea des să o fac. Mă ustură mâinile de la frecat podele și trebuie să-mi cos rochia în vreo 2 locuri, iar au ros-o șoarecii azinoapte! Iar în afară de asta, trebuie să-i pregătesc baia domniței Renemma la 8… Mă plâng iar gândului meu care îmi spune răstit că în curând vine vremea să mă întorc la palat, căci slujbicilor nu li se îngăduie prea mult timp liber sau vreo opinie strigată răspicat în public. Însă aș risca orice pentru a descoperi cel mai mic semn de la el.
 Un bilet ajuns într-o sticlă pe mare, o vorbă spusă în grabă unui altui marinar ca să-mi dea de veste, o briză care să-mi aducă în nări mirosul de sare de mare ce i se impletea printre șuvițele de păr mereu. Un păr blond și lung, adesea încâlcit de vânt și udat de mare… iar marea, în ea văd ochii lui lucind de fericire, și nu invers. Un spirit liber, lipsit de inhibiții, un cuget ce-mi spunea că voi fi liberă-ntr-o zi. Că vom fugi cât vom vedea cu ochii după această ultimă expediție a lui, unde va putea câștiga îndeajuns încât să ne umplem tolba și să putem supraviețui departe pentru încă doua luni..iar apoi, vom lăsa viața să decidă. Dar încă nu suntem acolo. De fapt el e…departe, iar eu sunt aici aici.

Mă așez pe ponton și mă-ndrept puțin de spate. Mă descalț de botine și îmi flutur picioarele bătătorite deasupra mării.. îl simt ca și cum ar fi lângă mine. O dată m-a împins în apă, și bineînțeles, tot el a sărit câteva momente mai apoi într-un suflet după mine. Lângă el secundele se transformau în minute, minutele în ore, iar orele în zile întregi…speram ca zilele să se transforme în ani petrecuți unul lângă altul, dar unde e el? Mi-e dor să se cațere noaptea pe zidul de cărămidă grea de la palat și să mă fure înainte de bataia gongului. 
Marșăluiam în acele nopți sub clar de lună, legați de mană, printre zidurile slab luminate de felinare ce imprăștiau franjuri de lumină pe drumurile din piatră cubică și creau vrând-nevrând un tablou diform. Două umbre ce se scăldau în lumina pătrunsă în noapte, două suflete ce și-au promis unul altuia eternitatea.
– Fabrizio? Fabrizio! mă ridic în picioare deodată, ca străpunsă de o săgeată ascuțită, când văd un bărbat brunet și bine- făcut, plonjând pe celălalt ponton, dintr-o navă ce tocmai sosise cu mult zgomot în port. 

– …
Îl caut cu privirea și nu e niciunde. Dar trebuie să fie și el acolo.
– Fabrizio! spun eu apropiindu-mă de cel mai bun prieten al bărbatului pe care îl aștept numărând zilele de acum o lună și jumătate. Unde e? A rămas în Sicilia? Vorbește.
Fără să schițeze vre-un zâmbet, cu o expresie facială de om rămas fără cuvinte, și-a mișcat capul într-o parte și în alta în semn de dezaprobare, iar eu… ei bine am simțit doar că mă prăbușesc și apoi nu știu ce a mai urmat.

2 gânduri despre „Poveste #3 – Marinarul și slujnica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s