Nu știu ce simt

Cateodată, nu-mi dau seama ce-mi doresc. Adevărul e că gândesc prea mult..sunt idealistă. Revenind la subiect, nu-mi dau seama ce vreau. Nu știu dacă simt sau nu, dacă sunt îndrăgostită cu adevărat sau doar mă simt atașată enorm de o persoană care-mi stă alături de ceva vreme. Nu găsesc răspunsuri.

Unii ar zice: când ești îndrăgostit cu adevărat, simți asta, o știi și îți face întreaga ființă să ia parte doar la răsărituri din mare și apusuri cu-n soare roșiatic și blând, zilnic. Simți că iubești. În trecut așa era..poate-i și din cauză că mă consumam prea mult, îmi făceam planuri, mă entuziasmam fără rost. Îmi plăcea să cred că fac parte dintr-o poveste, îmi plăcea să mă pun în pielea unui personaj care se joacă mereu cu focul. Îmi plăcea să mă simt deosebită și mă jur că în sufletul meu reușeam să fiu exact așa.

Reușeam ca în fiecare dimineață să mă trezesc și primul meu gând să mă poarte la ceea ce iubeam. De fapt nu, nu reușeam..căci nu mă chinuiam deloc. Făcea parte din mine, din organismul meu, din mecanismul care se punea în mișcare și emana raze de fericire peste tot împrejur. Eram fericită, mă jur, și atunci o știam fără să fie nevoie de întrebări care să mi-o confirme. Și acum sunt, însă mă oprește ceva. E un lucru acolo, care nu-mi dă pace. Mă zgârie pe creier.

Nu îmi mai pasă cum îmi păsa înainte. Unii ziceau chiar că devin paranoică. Și pe bună dreptate, așa eram. Scriam și ștergeam, apoi iar scriam și-mi măsuram cu grijă fiecare cuvințel…până când mă enervam..iar când mă supăram, eram foc și pară. Așteptam cu sufletul la gură fiecare mesaj, cu lacrimi în ochi, cu buzele încrâncenate. Eram nervoasă..voiam să izbesc, să urlu, să mă răzbun pe lucruri simple care oricum nu mă ajutau cu nimic și nu făceau realitatea să mă-mbuneze.

Trăiam intens. Mai intens decât ar fi trebuit. Eram cum ar evita mulți să o spună: obsedată. Și mă jur, câteodată mi-e dor să mi se spună așa. Mi-e dor să fiu obsedată..Mi-e dor să-mi doresc ceva cu ardoare și să nu-l pot obține. Mi-e dor să mă lupt.

Câteodată am impresia că nu știu ce-i iubirea, că nu știu să iubesc: când nu primesc o cer și plâng, mă zbat și fac tot ce-mi stă în putință s-o obțin, iar când o am îi dau cu piciorul și spun ca nu-mi trebuie.

Când el e rău vreau să fiu bună și să-i arăt că lumea poate fi și blândă iar când e bun eu sunt mai rea ca niciodată. Când mi se dă resping iar când primesc ceea ce-mi doresc nu știu să apreciez. Ce e greșit cu mine? Ce-i în mintea mea? Eu nu știu să iubesc fără să sufăr, să tac fără să port războaie-n mine, s-ascult, să râd..când viața îmi oferă șanse. Sunt nestatornică, eu nu știu să iubesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s