Când te priveam pe tine

Când te priveam pe tine, era de parcă mă uitam la un tablou abstract. Vedeam în el umbre și ceață, raze care cădeau pieziș, munți semeți și tandrii și o lună cât unghia care se oglindea într-un iaz infinit. Vedeam un cer plin de stele, un ghemotoc de ață, o vulpe somnoroasă, un cerb scăpat de bătaia puștii, un ceasornic vechi de perete, o mie de vise care fugeau pe cărări neumblate și toate culorile din lume care încercau să se prindă de soare… Și brusc, voiam să fiu pictoriță ca să pot desena Galaxia cu ele…

Când mă uit la el, e de parcă aș vedea un film pentru a suta oară. Nu mă fascinează, chiar dacă-i un film care-mi place. Parcă totul se repetă, stagnează, parcă personajele au devenit previzibile și toate locurile în care merg, acțiunile pe care le săvârșesc, vorbele pe care le șoptesc, nu mă mai încântă… Și totuși, e un film bun. Mi-ar plăcea să joc în el, dar eu nu sunt actriță. Oricât aș vrea, nu pot mima sentimente și stări și nu pot fugi prin ninsori și vânt dacă mi-am uitat pensula acasă. Eu nu vreau să joc în filmul acesta.

Când mă uitam la tine, mă vedeam pe mine, acea eu debordând de viață și fericire, eu care visam să dobor munții și să străbat colinele. Ochii tăi erau o câmpie imensă, de un verde aprins de flăcări venite din cer… căci pe acea câmpie, aș fi poposit o viață: acolo găseam luminișuri și lanuri cu maci, copaci care voiau să mă strângă la piept și fluturi care mă ridicau de pe pământ și mă-nvățau să zbor. Acolo eram eu, și nu mai voiam să plec niciodată.

Când îl privesc pe el, văd înțelegere, sprijin și o mare azurie din care valurile aleargă cu repeziciune spre maluri și freamătă mocnit. Însă ceva nu mă lasă să mă scufund în ea, mă ține, mă leagă, și nu-mi dă voie să-mi desprind tălpile de pe nisipul ars de soare. Vreau să culeg scoici, dar ea le fură înainte să le apuc în palmă și îmi oferă în schimb buchețele de alge sfărâmate. Albatroși se înalță în zare, iar ploaia ce începe să cadă îmi șoptește să mă adăpostesc și să fug de mare. Azi, nu vreau să înot.