Poveste antică

Totul era învăluit în ceață, ca o hologramă roşiatică, neclară. Adormisem, visam, ştiu asta. Dar nu se poate, totul părea atât de real. Eram într-o  încăpere mare, spațioasă, în fundul căreia duduia de căldură o sobă antică, colorată, cu modele nedescifrate: semilune şi  cercuri, romburi, semne şerpuitoare sau drepte, necunoscute. Un şir de trepte înguste, întortocheate, țâşneau din colțul din dreapta al salonului. Urcam treptele şi emanam fericire. Era cald. Îmi place căldura. Voiam să ajung sus, să alint cu palmele pereții lângă care te-am cunoscut. Simțeam nevoia să văd iar reflexia ochilor albaştrii, în oglinda rotundă de pe noptieră.
Scara era abruptă, iar bătăile inimii mele sunau precum tic-tac-ul unui ceas vechi de perete.

image

Primul dormitor, mult prea îngust, avea uşa deschisă. Însă eu nu voiam să intru acolo. Am înaintat pe coridor şi am păşit în debaraua întunecoasă. Lemnul masiv de mahon al uşii a fost împins deoparte, iar perdeluța dantelată ce acoperea intrarea, s-a dat deoparte la întâlnirea cu abdomenul meu. Totul era exact aşa cum îmi aminteam : o canapea mică şi roasă, o lampă înaltă în formă de clopot şi o noptieră albă cu doua sertăraşe. Oglinda rotundă zacea pe ea ca întotdeauna, crăpată puțin într-un colț. Privesc în jos şi tălpile-mi întâlnesc textura moale a covoraşului turcesc ce acoperea podeaua. Era fin, dar nu la fel de catifelat ca pielea lui în lumina soarelui tomnatic. M-am aşezat uşor pe canapea, iar un val de amintiri mi-au invadat mintea.

image

„Visez?” l-am întrebat cu voce răguşită. ” Nu, iubito, sunt aici” mi-a răspuns şi cu degetele sale fine, mi-a mângaiat obrazul. Privirea mea a căzut pe chipul său, studiind fiecare părticică din el. În ochii lui marea era senină, iar negura i se juca printre şuvițele prea lungi de păr. Avea pomeții proeminenți şi mâinile puternice, trupul zvelt şi suplu. Nu era perfect, dar era tot ce aveam nevoie atunci. Nu vorbea mult şi nu făcea promisiuni. Avea prieteni puțini şi buni, iar inima lui bătea pentru o singură femeie. Era loial. Era sincer. Era al meu. „Să nu mă minți niciodată” i-am şoptit. ” Oglinzile nu mint „mi-a spus si a arătat spre noptieră. Am privit sticla şi i-am văzut ochii. Doi ochi albaştrii, ca valurile nelinistite, mă priveau stingher. Am privit în ei, secunde în şir. Secundele s-au preschimbat în minute, minutele în ore, iar orele în zile. Ani întregi aş fi rămas acolo, aşa, cu el. Ochii lui în ochii mei, degetele mele împletite între ale lui, două inimi calde, bătand la unison. Îmi întorc privirea. El nu mai era acolo. Imi rotesc iar ochii spre oglindă, iar ea era goală. Nici urmă de ochii lui. Nu era nicăieri, pe canapea stăteam doar eu, singură. M-a cuprins teama. S-a facut deodată frig. Mi se făcu deodată dor. Anotimpurile trec, lucrurile se schimbă. E toamnă iar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s