Suflet

Dragă jurnalele, simt că încă o zi din viața mea a trecut și încă nu am început bătălia pentru fericire. E încă acolo, înăuntru: o luptă ce ține parcă de secole se dă în interiorul meu.

Am să ies diseară, am să-mi fac curaj. Vreau să cunosc pe cineva care să ma facă să râd fără să mă pot opri și să-mi răsucesc acea șuviță dată naibii de păr la nesfârșit. Am să ies diseară.

Fustele negre merg mereu, asortate cu o bluză care să atragă privirile, în sensul bun. Să mă simt bine în ea, să fie frumoasă și să îmi dea acel aer feminin pe care îl obțin adesea dacă-mi pun mintea. Parfum. Machiaj. Ba nu. Hai, doar un pic, cat să știu că m-am mâzgâlit măcar puțin. Oricum el se duce după două ore, dar nu și siguranța pe care mi-o conferă și mă face să fiu mai încrezătoare ca oricând.

Tocuri. Nu. Sunt scundă și îmi place: teniși. Bun. Geaca de piele, o gentuță mică, răsucesc cheia în broască, cobor scările și îmi consult telefonul. Va fi bine diseară. Voi uita de tot ce mă macină și voi fi eu. Voi uita regulile care mă constrâng în seara asta și mă voi distra.

Ajung in centru și îmi sun prietenii cu care trebuia să mă văd cât de curând. Nu răspunde nimeni. Poate nu am ajuns în locul de întâlnire dorit, oricum nu cunosc zona asta. Mă uit nedumerită în jur și mă simt parcă privită de sute de ochi cercetători. Dar poate nu mă vizează pe mine, chiar de sunt singura persoana elegantă din tabloul cuprins în vremea rece de ploaie. Continui să tastez mesaje, il sun pe Dan și nu răspunde. Cineva din spatele meu îmi pune mâna pe umăr și îmi spune plin de sine că e sigur că așteaptă și el un anume Dan în aceeași locație cu mine. Ba mai mult, îmi istorisește că au făcut generala împreună și că sunt vechi prieteni. Nu îl privesc din prima dar și când o fac simt că mi-am întâlnit personajul preferat. Gropițe, zâmbet superior în colțul buzelor și o carismă pe care rar o întâlnești. Brunet, înalt, ochi căprui-închis, aproape negrii. Tot un zâmbet. Aproape că nu i-am observat amicul cu trăsături asiatice ce se numea.. hmm, habar n-am cum se numea. Eu doar numele lui l-am reținut. Îi spun să-l sune pe Dan, pentru că evident că mie nu îmi răspunde, nici el și nici ceilalți 6 membrii ai găștii cu care trebuia să mă întâlnesc în seara asta. Universul complotează împotriva mea din câte se pare. Sau asta e în gândul meu bolnav. El îmi răspunde că nu are rost să îl mai sune și el pentru că e clar că prietenul nostru comun e cât se poate de ocupat. Chimia începe. Îl văd cum se joacă cu viața, cum se simte ca pe o scenă și încep să chicotesc. Întrebări simple. Poate fără sens. Încep să râd și să mă întreb daca nu e totul o înscenare. Uit pentru 15 minute povara pe care o car mereu după mine. Îl las să îmi facă complimente, iubesc glumele inofensive și ironia sa fină. Încep să-i iubesc gropițele și modul în care gesticulează. Magia s-a strecurat iarăși printre genele mele și îmi bucură inima. Oare cât va ține? Va întrece recordul de 2 minute înregistrat de icebergul din mine ce refuză mereu să se încalzească?

Simt multe chiar dacă nu arăt nici 50% din tot. Și nu, nu a durat. Nu pentru moment. După 15 minute am distrus orice vrajă făcută de un Univers mult prea cald și iubitor. Am omorât tot, am dat cu piciorul șansei. Mi-am călcat iar sufletul în picioare și i-am spus să tacă, să fie rațional și să realizeze că a doua zi nimic din toate nu ar mai fi continuat. Dar până și rațiunea știa că mă-nșel și că magia nu s-ar fi rupt prea curând. Bineînțeles, dacă nu o sfărâmam eu.

Gașca mea a rupt-o când a venit și amicul mai devreme telefonat la maxim mi-a spus că-l vede pe acest băiat prima dată în viața lui? Nu cred. Eu am rupt pentru că nu am vrut să dau bariera la o parte macar o data. Cei doi s-au înțeles. S-au bătut pe umăr prietenește și Dan l-a felitat pentru curajul de a mă aborda cu atât curaj. Da, el inventase totul pentru a se băga în vorbă cu mine. Cu mine. Cu mine… eu cea care simt că …viața îmi e construită din piese de puzzle: nici o zi pentru mine la fel ca precedenta, nu seamana una cu alta. De ce mă mint mereu pe mine îsumi, de ce am plăcerea asta nebună de a mă-njunghja eu pe mine pe la spate? De ce nu răspund provocărilor? De ce nu am curaj?

M-a întrebat dacă am prieten. I-am spus că da, și nu mințeam. De mult căutam pe cineva care să mă elibereze. Pe cineva dispus să lupte. Și el era. Dezamăgit, dar totuși dispus să-și pună pielea la bătaie. A continuat și mi-a propus să se alăture grupului nostru sau să mă alătur eu grupului lui. L-am refuzat. Mi-a cerut o adresă de contact. L-am refuzat. Nu. Nu. Nu eu am fost, nu am vrut asta, nu a fost ceea ce mi-am dorit. Nu am apucat să-mi iau la revedere! …….

Ei bine, ceva ma oprit sa relatez finalul poveștii așa cum a fost el, bariera încă e acolo și nu vrea să se dea cu nici un chip deoparte. Doare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s